Jocul poeziei

Ediția de față, revăzută și adăugită, este a treia, după cele publicate la Editura Cartea Românească (București, 1985) și la Casa Cărții de Știință (Cluj-Napoca, 2007). Pe copertă: Pictură de Ștefan Pelmuș, din ciclul Roata vieții (2021) Colecția Echinox (Seria Critică literară) este îngrijită de Horia Bădescu, Ion Pop și Eugen Uricaru. Toate aceste experiențe lirice, despre care eseurile de față în­cearcă să dea seamă, angajează poezia românească în raporturi mai mult sau mai puțin strânse cu ludicul, ca atitudine fundamental umană. În contextul problemelor schițate până aici, se poate înțelege de ce desci­frarea unor atari relații devine interesantă, și chiar pasionantă, pentru oricine urmărește dinamica liricii moderne. Căci, așa cum s-a văzut, însuși demersul de clarificare a specificului limbajului poeziei a angajat, și nu accidental, conceptul de j o c. Iar acesta primește o semnificație particulară ori de câte ori poezia se află în fața unei noi trepte istorice, a unei înnoiri a limbajului. Sub un astfel de unghi, „jocul poeziei” poate fi citit ca joc cu limbajele convenționalizate, într-o serie a atitudinilor de tip modernist-avangardist, deci într-o perspectivă așa-zicând evolutivă. El semnifică însă, într-un plan mai larg, și jocul textului, acea mai liberă sau mai reglată ars combinatoria care, la poeții moderni, marchează în cel mai înalt grad concentrarea atenției asupra mișcării semnificantului. Departe de a fi exhaustivă – nici ca suprafață a textelor abordate, nici ca acoperire tematică și a interpretării –, încercarea de față se vrea doar o incursiune într-un spațiu liric cu mult mai bogate valențe. Împo­triva suspiciunii străvechi ce va fi planând, de la Platon până la Kant și la mai toți filosofii, asupra jocului, fie el și poetic, ni s-a părut, parcurgând un număr de opere, că putem descoperi (sau redescoperi) în multiplele lui înfățișări, chiar și sub aparența „gratuității”, câteva înțelesuri existențiale majore. În fața jocului lumii și a jocului în lume, jocul ca lume al poeziei e, de fapt, acel „real imaginar” care le cuprinde, sub semnul libertății neîngrădite a spiritului uman de a se cunoaște și recunoaște, de-a lungul istoriei, în roluri mereu schimbate, reluate mereu. (ION POP)