Câștigător al prestigiosului Premiu Ion Hobana al Uniunii Scriitorilor din România, în 2011, romanul scriitorului și jurnalistului de radio Mircea Liviu Goga te va purta, dintr-un univers ale cărui repere le cunoști și îți sunt familiare, într-un multivers în care nenumăratele sensuri ale vieții îți vor da răspuns la întrebări existențiale. Scris într-un ritm alert, care nu îți îngăduie, pur și simplu, să lași cartea din mână până la final, romanul ”INSULA PESCARUSILOR” - care beneficiază de o încântătoare copertă de George Ionescu - îți va dezvălui secrete ale vieții pe care cu greu le poți afla din altă parte, transformându-se astfel, dincolo de lectura savuroasă, într-o investiție în propria educație non-formală. ”În creier nu există lumină, sunete sau mirosuri. Ceea ce ajunge la el dinspre simţuri nu reprezintă decât semnale electrice pe care se străduieşte să le interpreteze şi să le ordoneze. O face pe baza unor algoritmi naturali cu care suntem dotaţi din naştere, dar şi prin alţii, dobândiţi ulterior. De obicei, simţurile oferă stimuli incompleţi. După cum s-a constatat, cam zece la sută dintr-o imagine e, propriu zis, primită dinspre ochi; restul de nouăzeci la sută e completată de creier pe baza unor reflexe, analogii, comparaţii, rememorări şi aşa mai departe. Aşadar, e posibil ca acolo, afară, să se întâmple multe lucruri pe care nu vom ajunge să le vedem niciodată. Ar putea, de pildă, să apară zâne sau elfi. Dar la o anumită vârstă ni s-a băgat în cap că zânele şi elfii nu există, deci creierul va ignora ase- menea apariţi. Nişte americani (sau aşa cred) au făcut o experienţă pe nişte pisoi. Din clipa în care au deschis ochii, pisoiaşii au fost mutaţi într-o cameră circulară pe peretele căreia erau desenate dungi orizontale, albe şi negre. Doar dungi orizontale. Tavanul era alb, podeaua albă. Hrana şi apa li se dădeau în vase largi, vopsite, la rândul lor, în dungi orizontale. Şi îngrijitorul avea un halat şi pantaloni cu dungi orizontale. După şase luni, pisoii au fost scoşi în curte. Cercetătorii erau curioşi: credeau că nu vor putea să se descurce deloc. Dar s-au înşelat, pisoii umblau încoace şi încolo explorând degajaţi şi veseli noul mediu. Undeva, în curte, se afla un stâlp subţire, de metal, înfipt în pământ. Unul dintre pisoi, alergând şi jucându-se, l-a întâlnit şi a dat, pur şi simplu, cu capul de el. S-a scuturat şi a vrut să treacă mai departe, dar iarăşi l-a lovit cu capul. Un alt pisoi a păţit la fel. Apoi, altul. Şi uite-aşa, cercetătorii au înţeles că pisoii nu puteau ocoli acel stâlp dintr-un motiv foarte simplu: nu-l vedeau. Acel stâlp, deşi se afla acolo, pentru nişte pisoi crescuţi între dungi orizontale era invizibil. Şi la fel orice alt obiect pe care ochii pisicilor nu-l puteau asimila cu dungile între care trăiseră până atunci. În realitate, ochii lor vedeau foarte bine stâlpul, imaginea se forma perfect pe retină. Dar de-aici semnalul ajungea la creier, iar creierul refuza să aducă imaginea stâlpu- lui în conştiinţa pisicii. Pentru un asemenea pisoi, până şi o poveste despre ceva vertical ar fi scandaloasă. Un mediu de dungi orizontale este exact mediul în care sunt crescuţi copii noştri. Pentru că şi noi, la rândul nostru, am fost crescuţi aşa. Ceea ce ştiinţa nu cunoaşte, nu există. Ceea ce eu, sau tu, sau el nu înţelegem este, în mod sigur, absurd. Etcaetera. Dacă ochii tăi recunosc cumva vreo linie verticală a existenţei, vei fi, probabil, internat la balamuc sau discreditat. Nu există fantome. Nu există OZN-uri. Nu există Omul Zăpezii, nici Moş Crăciun şi nici Peter Pan. Toate astea sunt poveşti, iar poveştile nu sunt adevărate. Hai să fim serioşi, să ne vedem de treabă. Din când în când, în viaţa noastră pătrunde ca de nicăieri o linie verticală. N-o vedem, n-o recunoaştem, dar ne izbim de ea şi o numim soartă, ghinion sau blestem. Nu înţelegem nici ce este şi nici motivul pentru care a apărut. Şi trecem mai departe fără să bănuim că, dacă ne-am şterge la ochi de orizontalitatea mediocră în care trăim, am putea zări lucruri minunate, care ne-ar schimba viaţa. Nouăzeci la sută din ceea ce vedem nu există: e completat de creier. E ca şi când, uitându-ne la un film, l-am vedea în proporţie de o zecime, iar restul l-am imagina noi înşine. Nouăzeci la sută din ceea ce ochiul vede nu ajunge la conştiinţa noastră, pentru că creierul selectează din imagini doar lucrurile pe care suntem programaţi să le înţelegem şi să le acceptăm. Uneori, în Statele Unite, din cauza unor defecţiuni, piloţii avioanelor sunt siliţi să aterizeze pe autostrăzi. Şi s-au petrecut foarte multe accidente, pentru că automobilele nu se dădeau la o parte să le facă loc. Şoferii nu vedeau avionul. Cum poţi să te afli la volan şi să nu vezi o ditai namila de avion care se aşează pe autostradă în faţa ta? Simplu: nu eşti pregătit să vezi aşa ceva. Nu te aştepţi. Iar creierul refuză imaginea.”
Cărți,multe cărți.
