Într-o pagină autobiografică, Panait Istrati mărturisește că: „în adolescență, zilele de foame și hoinăreală alternau cu lectura pătimașe a Haiducilor noștri”, care, „departe de-a fi legendari, sunt tot ceea ce poporul nostru a putut să aibă mai adevărat, în dureroasa lui istorie. Legenda – ușor de recunoscut și de înlăturat – nu începe decât acolo unde povestitorul, în generozitatea sa, își face o plăcere în a atribui acestor justițiari populari isprăvi fantastice, unde cauza dreptății iese, mai totdeauna, biruitoare”. Și ca o concluzie, el adaugă: „(…) la această școală a Frumosului, unit cu nevoia de dreptate, s-a format spiritul meu. Arta s-a mărturisit ochilor mei, sub o înfățișare potrivită cu temperamentul meu și nădejdiile unei omeniri obidite”. Era, deci, firesc ca haiducii să-și aibe un loc de cinste în opera sa, mai precis, în ciclul „Povestirile lui Adrian Zografi”, pe care îl va și încheia cu volumele Présentation des Haïdoucs (Haiducii, titlu dat în românește de autor) și Domnitza de Snagov
Cărți,multe cărți.
