„Nu ai ce să explorezi cu mintea, dacă nu explorezi mai întăi cu corpul.” În Teoria polivagală (viziune științifică despre unitatea minte–corp, bazată pe neurofiziologie, neuroanatomie și evoluție) un termen central este neurocepția, mecanismul care comută sistemul nervos autonom în una dintre cele trei mari stări definite de Teorie (starea de siguranță, de pericol sau de amenințare a vieții). Neurocepția subliniază rolul important al sistemului de angajare socială, incluzând fața, inima și nervul vag mielinizat, în inhibarea celor două sisteme defensive: reacțiile de luptă/fugă și cele de deconectare. Teoria polivagală subliniază dependența reacțiilor noastre psihologice, corporale și comportamentale de starea fiziologică și comunicarea bidirecțională între corp și creier în principal prin intermediul nervului vag. În viitor neurobiologia interpersonală, domeniul Teoriei polivagale, va duce la o mai bună înțelegere a felului în care interacțiunile sociale și sprijinul social – prin mijlocirea unui terapeut, a unui membru al familiei sau a unui prieten – pot facilita sănătatea fizică și mentală. „Adevărata cheie în a înțelege Teoria polivagală constă în a realiza că oamenii, fiind mamifere, au nevoie de alte mamifere, de alți oameni, cu care să interacționeze pentru a supraviețui. Aspectul important este capacitatea de a interacționa reciproc, de a-și regla reciproc starea fiziologică și, în esență, de a crea relații care să le permită indivizilor să se simtă în siguranță. Dacă vedem asta ca pe un laitmotiv în toate aspectele dezvoltării umane, inclusiv legat de îmbătrânire, atunci concepte precum atașamentul încep să aibă sens, la fel și concepte precum intimitatea, iubirea și prietenia. […] În esență, sistemul nostru nervos tânjește după interacțiuni reciproce care să îi permită reglarea stării pentru a se simți în siguranță.”
Cărți,multe cărți.
