Poezia lui Brumaru e o transfuzie directă de senzualitate, în descendenţa elegiacilor latini. Alchimistul fierbe sentimentele şi vocabulele în acelaşi cazan cu mujdeiul şi leuşteanul, obţinând balsamuri tămăduitoare (pentru cei care le servesc în doze precise, homeopatice). Este cavalerul aristocrat (Casanova, nu Don Juan), popularizând baladele de menestrel medieval, imaginile păgâne topindu-se într-un aliaj de licenţios şi de sacralitate solemnă. În consecinţă, poezia sa este una a comodităţii, a echilibrului: tandreţea copleşitoare este temperată de ironia detaşării livreşti, inocenţa stării primordiale este pigmentată cu piperul limbajului dezgolit, iar dionisiacul ritualurilor frivole, orgiastice este prelucrat în photoshop de apolinicul tiparului clasic. Decupaţi, într-un joc secund, din ierbarele şi insectarele sale, fluturii aterizează, pentru a poza, în pandişpanul deliciului postmodern, pentru a-şi (re-)lua zborul firesc: din literatură în grădină.
Cărți,multe cărți.
