Iată jurnalul unui Don Quijote care-și folosește lancea nu ca să lupte cu cineva (nici măcar cu o eoliană) ci ca să vâslească pur și simplu cu ea în timp ce barca i se scufundă încet încet de la o zi la alta. De la o noapte la alta. Când își mai trage sufletul Gabriel scrijelește cu vârful lăncii pe pereții amărâtei lui de bărci propria poveste și o face crud autentic resemnat cu un umor și o autoironie care ba îți încleștează fălcile și îți scrâșnesc dinții ba te fac să râzi cu lacrimi. Foarte puțini avem curajul să gândim despre noi așa cum scrie Timoceanu aici despre sine. Robert Șerban
Cărți,multe cărți.
