Cei care aduc groaza

• Autor distins cu Thomas Mann Prize pentru literatura In recentul sau Eseu despre perdantul radical, Hans Magnus Enzensberger combina investigatia psihologica si analiza sociologica in scopul de a elabora un portret al atentatorului sinucigas. Ura perdantului radical, pentru care viata celorlalti, dar si cea proprie n-au nici o valoare, se trage din complexe de inferioritate si se manifesta intr-o optica ce cauta mereu la altii vina pentru propria stare deplorabila. Daca in trecut exemplul cel mai proeminent pentru o societate dominata de perdanti este oferit de ascensiunea national-socialismului in Germania, Enzensberger argumenteaza ca singurul colectiv de perdanti activ astazi la scara globala provine din lumea musulmana. Delimitand net societatea islamica si cultura ei bogata de fanaticii "islamisti", el arata cum contrastul dintre istoria glorioasa si declinul ulterior se constituie, pentru un grup restrans de oameni, intr-o ofensa narcisista ce pretinde compensarea prin violenta. Traducere din cartea “Cei care aduc groaza” de Hans Magnus Enzensberger: “Insa ce se intampla cand perdantul radical isi depaseste izolarea, cand ajunge sa socializeze si gaseste un salas al perdantilor, de la care asteapta nu numai intelegere, ci si recunoastere, un colectiv format din oameni de o seama cu el, care-l primeste cu bratele deschise si are nevoie de el? Atunci energia distructiva ascunsa in el se amplifica pana la totala lipsa de scrupule. Se formeaza un amalgam de tragere spre moarte si grandomanie, iar un sentiment catastrofal al omnipotentei il izbaveste din neputinta sa. Dar pentru aceasta e nevoie de un soi de fitil ideologic, care il face pe perdantul radical sa explodeze. Dupa cum a aratat istoria, asemenea oferte n-au lipsit niciodata. Fondul chestiunii conteaza cel mai putin. Indiferent daca este vorba de doctrine religioase sau politice, de dogme nationaliste, comuniste sau rasiste, orice fel de sectarism, oricat de obtuz ar fi, este in stare sa mobilizeze energia latenta a perdantului radical. Acest lucru nu e valabil doar pentru pedestrime, ci si pentru tragatorul de sfori, a carui putere de atractie rezida in faptul ca se defineste pe sine ca perdant obsesiv. Adeptii sai se recunosc tocmai in trasaturile sale paranoide. Pe buna dreptate i se atribuie un calcul cinic, fiindca, in mod evident, el isi dispretuieste sustinatorii, deoarece ii intelege prea bine: el stie ca acestia sunt niste perdanti si, drept urmare, socoteste ca n-au nici o valoare. Dupa cum stia Elias Canetti inca in urma cu jumatate de secol, el savureaza ideea ca, pe cat se poate, toti ceilalti, inclusiv adeptii sai, vor fi dusi la moarte, inainte ca el insusi sa fie spanzurat sau sa arda in buncarul sau. In acest punct ne revine in memorie, alaturi de multe alte exemple din istorie, proiectul national-socialist din Germania. La sfarsitul Republicii de la Weimar, sectoare largi ale populatiei se vedeau ca perdanti. Datele obiective arata limpede acest lucru. Dar criza economica si somajul n-ar fi fost, probabil, de ajuns pentru a-l propulsa pe Hitler la putere.”