După ce ai auzit tot ce credeai că se poate auzi în materie de francofonie, după ani în șir de lamentații pe tema uniformizării culturale – prin engleză, desigur –, iată că a trebuit să te întorci în țară ca să dai peste o pledoarie diferită, cu argumente proaspete în favoarea francezei și mai ales eliberată de sunetul acela jalnic, de cetate asediată, de care ai avut parte la fiecare 20 martie. Afli astfel că există două franceze, una a francezilor, închiși în reguli academice, în tradiții și-n propria lor cultură, bătrână și uriașă ca o planetă pe umerii unui atlas, unde nu mai e spațiu de mișcare și nici rimă nerostită, după cum există și altă franceză, a non-francezilor, a africanilor, a creolilor din Antile, a insularilor din Oceanul Indian, franceza coloniilor, exuberantă, neștiutoare de tabuuri, nepăsătoare față de ucazurile Academiei franceze. Iar limba aceasta din urmă produce romane și poezie și aduce cu ea aluviunile rodnice ale pământului din care s-a ivit, o franceză corcită, plină de savoarea limbilor locale în mijlocul cărora e vorbită, împrumutând de la ele cuvinte ce niciodată nu vor intra probabil în uz, sunete, tandrețe, spaime, libertăți, cu alte, necunoscute, tabuuri, o limbă vorbită, de stradă și piață publică, o interlangue vie, cum îi spune autoarea, spre a ne reaminti că e totuși profesor, și ce profesor, cu jargoanele la zi. Vasile POPOVICI Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel. Desigur, nici scurgerea realităţii în tiparele fantasticului, nici invazia fantasticului asupra realităţii nu pot duce – un ochi versat şi capabil să depăşească aparenţele – la concluzii prea grave, simpla întâmplare a unui fapt nefiind capabilă să-l scoată din perimetrul imaginarului, după cum umbrele fantastice ale unei întâmplări nu sunt suficiente pentru a o sustrage pe aceasta imperiului efectivităţii. Il existe tellement de sortes de fantastiques qu’il n’est pas étonnant que certaines d’entre elles puissent parfois passer pour la réalité. La réalité elle-même élargit de temps à autre ses frontières avec arrogance, et alors les zones intégrées demeurent – pour des années, des décennies et même des siècles entiers – ambigües, leur appartenance est incertaine. Puis, à cause de je ne sais quel évènement, ou seulement à cause de l’érosion habituelle du temps, leur double nature estompe d’elle-même l’un de ses aspects, et la part équivoque retombe d’un côté ou de l’autre de la frontière, et alors ne l’accompagne plus que la stupéfaction qu’elle ait pu, autrefois, sembler différente. Certes, ni l’immixtion de la réalité dans le moule du fantastique, ni l’invasion du fantastique dans la réalité ne peuvent conduire – un œil averti et capable de dépasser les apparences – à des conclusions trop graves, le simple fait qu’un événement se produise n’étant pas en mesure de le soustraire au périmètre de l’imaginaire, tout comme les reflets fantastiques d’un événement ne suffisent pas à le soustraire à l’empire du concret. Ana BLANDIANATraduit du roumain par Muriel JOLLIS-DIMITRIU
Cărți,multe cărți.
