„Îi plăceau supele, drese cu caşcaval tăiat mărunt, primit de la Braşov, de la Popazu, câte-o roată întreagă, alăturea de o lădiţă cu cincizeci de sticle de borviz. Şi vă dau cuvântul că nu l-am văzut bându-şi ocaua zilnică altfel decât aşa, înjumătăţită cu apă, şpriţer, cum se zice acum. Îşi turna la friptură, pe care-o voia bine rumenită, şi nu o dată s-a amestecat printre slugi, la bucătărie, dându-le la o parte dacă i se părea că au întors-o prea repede sau nu i-au zdrobit de-ajuns de mult piper deasupra. Îl întindea cu degetele în lungul cărnii fără să se uite măcar, căci ştia şi singur unde-i mai fraged muşchiul de berbec şi unde-i trebuie-nteţit gustul, picura ulei spălat cu vin alb şi-l apuca iarăşi în palme, domolindu-l. Nu încetam să mă minunez de îndemânarea lui şi cred că-i plăcea şi lui să fie văzut aşa, în toiul trebii, căci începea să îngâne un fel de cântec de leagăn, ceva de demult şi de altundeva, niciodată nu mi-am dat seama, şi din când în când trăgea cu ochiul spre mine şi-mi zicea «pe-aici nu se prea ştie socoteala îmbucăturii sănătoase, mai mult ştevie pe grătar», iar eu, nedus în lume, mă amuzam, căci mi se părea că-i numai o vorbă dintr-ale domnului Pann.” Anton Pann s-a născut la Sliven, în Bulgaria, în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Anul rămâne incert, dar mai multe probe conduc spre un destul de plauzibil 1796. După moartea tatălui, căldărar, familia pleacă la Chişinău. După 1812, îl vom regăsi la Bucureşti, unde mama, Tomaida, hotărăşte să se refugieze încă o dată din calea războiului. Aici îşi va începe Anton Pann cariera muzicală, ca psalt în strana mai multor biserici şi mai apoi ca profesor de cântări religioase, cu importante contribuţii, unele semnificative şi azi. Abia spre 1830, la Braşov, sub influenţa câtorva intelectuali ardeleni, îşi va descoperi cealaltă vocaţie, literară: un conglomerat, de fapt, din care nu lipsesc nici adaptările, nici traducerile, nici compilaţiile, nici împrumuturile, dar nici originalitatea. Va tipări, aşadar, masiv, fără alegere, deopotrivă cărţi liturgice şi compoziţii laice, ale lui şi ale altora. Aşa se face că un mare număr de proverbe, de povestioare înţelepte şi de cântece de lume ni s-au transmis prin mijlocirea lui, iar titluri ca Spitalul amorului ori Povestea vorbii au devenit ele însele folclor. Ce nu i se poate nega e uriaşul talent de „curatoriere”: a ştiut mai bine ca oricine în epocă să ia ce-i de luat şi să dea mai departe. Cu toate controversele, melodia imnului actual al României îi aparţine. Amestecată îi e şi viaţa sentimentală, cu trei mariaje dintre care cel de-al doilea intrat în legendă: răpeşte o tânără călugăriţă de la o mănăstire din Vâlcea şi fuge cu ea peste munţi. Caz complicat. Moare la 2 noiembrie 1854, în Bucureşti, în cartierul Lucaci.
Cărți,multe cărți.
