În ultimii ani, Mircea Struțeanu s-a concentrat exclusiv asupra noului său proiect, unul dedicat caselor pustii din zone părăsite sau tot mai puțin locuite. A bătut România în lung și în lat, a colindat prin creierii munților, a umblat prin hățișuri și cețuri, mereu în căutarea sufletelor care au clădit și au trăit în aceste case, a spiritului care s-a dus pe Apa Sâmbetei. Albumul lui de fotografie, Nimeni acasă / Missing Home, este ceea ce a mai găsit și a păstrat, ceea ce va rămâne. „Satul, așa cum îl știm, dispare cu pași repezi, parcă se topește. Iar odată cu el, sub ochii noștri, dispare o lume, dispar obiceiuri și oameni, dispare o imagine vie despre cum s-a trăit pînă nu demult. În realitatea asta dureroasă, astăzi, casele sînt ultimele care se duc, dar într-un tîrziu, fără nici o excepție, și ele sînt înghițite de uitare și timp. Am plecat să le caut, am încercat să păstrez ceva din spiritul lor, din suflet și chip, am vrut să le aduc un ultim omagiu, poate să le salvez amintirea prin fotografie. În șase ani și mai bine, am ajuns până în cele mai izolate cătune ale României, însă încet, încet, pe nesimțite, călătoria mea s-a transformat în altceva, într-o cu totul altă poveste. Cu vremea, am început să simt cu tărie încărcătura acestor spații, respirația lor, pulsul nedeslușit, ca și cum ele ar avea o viață secretă și, în paralel, un ecou al vieților din trecut. O casă păstrează, de fapt, ca pe o mare taină, tot ce s-a trăit înăuntru, tot ce s-a întîmplat cîndva între proprii pereți. Am încetat, firește, să văd casele părăsite ca pe niște simple construcții sau ca pe dovada unei realități vechi. Am înțeles dintr-odată că ele sînt un soi de praguri, de punți, prin care se face legătura între două lumi. Între un acum pustiu și un atunci misterios, între niște locuri care pot exista și aici, și pe alt tărîm.” Mircea Stuțeanu
Cărți,multe cărți.
