Undeva, am gasit vorbele lui I. D. Sarbu, olteanul genial, destul de umbrit si destul de uitat: Ca sa nu mori fara urma, trebuie sa-ti povestesti, mereu si mereu, nasterea, parintii, copilaria, tot, tot, tot... Am scris aceste cuvinte ca motto pe un caiet cu file albe si am inceput sa imaginez atunci povestea capcaunului care ne inghitea toate amintirile, toate gandurile, toate iubirile si durerile, toate neputintele si care, ca in basm, are nevoie de aceasta hrana pentru a ne trece pe lumea de dincolo, a neuitarii.
Cărți,multe cărți.
