Talazul iubirii

Ah, sa vad oceanul! Si sa petrec o vara intreaga ca dadaca... Dadu din cap uimita. Parea ceva prea frumos pentru a fi adevarat! Trebuia neaparat sa discute intai cu tata si cu mama, mai ales ca ar insemna sa fie plecata asa de mult timp. Va pierde inca un an cursurile de pregatire pentru botez. Si tocmai i-am promis mamei ca vara aceasta ma voi pregati pentru botez... Sallie visa de mica sa aiba sansa ca macar o data sa vada cu ochii ei splendorile oceanului, inainte de a-si prelua locul cuvenit in cadrul comunitatii amish. Astfel, ocazia de a lucra ca dadaca pe timpul verii in Cape May, pentru o familie buna, i se pare un privilegiu picat direct din cer, chiar daca plecarea ei temporara din comunitate va insemna inca un an de amanare a botezului ei, precum si renuntarea la un pretendent fara cusur. Totusi, lunile de vara petrecute in Cape May, la ocean, se dovedesc de neuitat, mai ales datorita prieteniei speciale pe care o dezvolta surprinzator de repede si de usor cu un atragator tanar menonit. Oare s-a grabit Sallie sa faca promisiuni sau isi va gasi intr-adevar pacea sufletului in mijlocul comunitatii in care s-a nascut? Fragment din volumul "Talazul iubirii" de Beverly Lewis: "Cuvintele lui Essie ii ramasera lui Sallie in minte si cand merse pe camp dupa catari, unde nimeni nu o putea vedea rugandu-se. Nu putea fi o coincidenta ca atat Essie, cat si tatal ei vorbisera de curand despre incredere. Sallie simti adierea vantului de primavara in timp ce se ruga Domnului pentru vindecarea nepotelului ei. Si, cu cat se ruga: mai mult, cu atat realiza faptul ca entuziasmul ei pentru apropiata calatorie parca se risipise. Nu se putea gandi la altceva decat la dragul de Aaron si la muntele de cheltuieli ce statea in fata familiei lui. Isi aminti cum il tinuse in brate cand avusese doar cateva zile - ce mic si dragalas fusese! - primul baietel al lui Vernon si al lui Barbie Ann. Acum viata ii era in pericol daca nu avea parte de ajutorul medical potrivit. Sallie isi amiriti si cum bratele lui subtiri se infasurasera in jurul ei ultima data cand il vazuse si abia se abtinu sa nu planga. Cat de mult ar fi vrut sa poata ajuta in vreun fel. Sallie observa, nu prea departe, cabina telefonica, darapanata si veche, singuratica, in lanul de porumb. Un gand trecu prin mintea ei... Daca ar suna maine, ar putea primi banii inapoi. Atatia ani de visuri si de planuri, ceasurile lungi de la serviciu... oare chiar putea sa renunte la toate acestea? Se lupta in mintea ei, gandindu-se ce ar fi trebuit sa faca, tinandu-si respiratia si strangandu-si pumnul la piept. - O, banii mei de calatorie, munciti cu greu! Oftand profund, isi inghiti lacrimile si chiar atunci simti ca si cum Dumnezeu ii deschidea ochii si mintea. Oare era acesta unul din acele indemnuri despre care vorbeste uneori Essie? se gandi ea stergandu-si lacrimile. Sallie era sigura de ceea ce i se cerea, dar era atat de greu; totusi, inexplicabil, se simtea inundata de pace.”