Scoala-te si scrie

Parca uitat a fi scos din amintiri si asezat in pagini, invatatorul a ramas, tematic, ancorat in realitatile unei literaturi si societati in coacere, de pana la jumatatea secolului trecut. La simpla incercare de fixare a portretelor memorabile de dascali ne intoarcem la clasici. Sa se fi diminuat rolul invatatorului in societatea romaneasca? Sa fi abandonat voit literatura, ademenita de alte miraje, o asemenea tema? Intrebarile vor ramane, probabil, fara raspuns. In peisajul saracit al unor asemenea reflectari, un splendid portret literar al unei invatatoare din Intregalde, Maria Bilcan, „vazatoare cu spiritul fara moarte", este realizat de Dumitru Nicodim-Romar in paginile cartii „Scoala-te si scrie". Parca vrand sa razbune tacerea literaturii, Maria il viziteaza in sapte nopti succesive pe autor si-l imboldeste sa scrie. Ia chipul tinerei de 19 ani, proaspat iesita „din bataia vantului, din copilarie, din naivitate", din cadrul subiectiv descris al Necrilestilor din Apuseni, din tesatura de relatii de un cinism barbar al rudelor inraite, din dramele unei varste de o coplesitoare tristete, din indreptarul de semne ale tragediei pe cale sa se reverse. Trista, dar luminata interior, povestea Mariei se asaza intr-o confesiune de o veridicitate cutremuratoare, cum numai copilul unui parinte decazut fortat (din ratiuni politice) din drepturile parintesti, asistat al caselor de copii, ar putea intelege si transpune dimpreuna cu durerea. Durerea luminata de blandete, de iubire, de arderea pentru ceilalti. - Adrian Lesenciuc, 5 octombrie 2017, Ziua Internationala a Educatiei Fragment din volum: „NOAPTEA a III-a Scoala-te si scrie. Ma scol Marie. Nu mi-e usor, sunt obosit, povestea ta m-a rascolit si n-am mai adormit. Te-am asteptat motaind, cum asteapta in gara calatorul. Somn de veghe cum doarme parintele langa patutul copilului si orice scancet il trezeste. Dar vreau sa stiu: ziceai ceva de timpul tau, de 7 nopti. Cine te-a invoit sa vii? Cel ce da voie la cei dusi sa deranjeze pe cei vii. Are un nume? Poti sa-l spui? Mai bine scoala-te si scrie. Vei sti! Crede-ma, vei sti! Uite ma ridic. Mai trag de mine un pic, voi da pe ochi cu apa rece, imi voi trage palme peste obraji in fata oglinzii sa ma conving ca este adevarat, ca nu visez, ca e normal ce fac si te urmez. Fa cum crezi dar scoala-te si scrie. Scriind tu ma eliberezi. Cum? Cum de nu vezi, cum nu auzi cum plang padurile cu plansul meu si Dealul Ciumernii si fiecare floare si fiecare fir de iarba ma doare? Mi s-a agatat sufletul de fiecare radacina, plutesc in gerul trecutelor zapezi. El inca este in mine si fiecare frunza care cade ca dorul meu de mama ma roade. Scrisul tau ma va elibera. Ce bine era daca scriai tu si te eliberai. Eu nu puteam de plans. Dar iata, scriind eu, dupa cum vrei tu, lumea se va sminti ca stau de vorba cu cei dusi. Vor intelege, isi vor aminti. Sunt aproape zorile de zi, scrie, te rog. In primavara acestui an, in saptamana Floriilor, mama s-a dus cu carbuni la oras. Pe drum a apucat-o o furtuna puternica cu gheata. Biata de ea a alergat sa ajunga mai repede si cand a ajuns la apa rece, un izvor mic asezat mai sus de Ighiel, a baut apa si seara cand a ajuns la gazda ei la Sard, s-a culcat transpirata si uda, fara foc si de aici i-a venit pieirea. Cand s-a intors, mi-a spus cu lacrimile in ochi ca ea nu va mai merge cu carbuni niciodata. Aceasta fraza rostita cu suparare m-a facut sa banuiesc ceva si sa ma intristez si eu. In duminica de Florii, mama s-a imbolnavit grav. De acum viata mea s-a inrautatit si mai mult. Ziua eram la vite, la stransul fanului si la alte lucruri, iar seara, gandurile ce ma framantau, nu ma lasau sa adorm pana tarziu de tot. Necazurile, greutatile ce-mi treceau prin brate si gandurile ce ma framantau, la aceasta varsta frageda, nu ma lasau sa cresc si sa ma dezvolt, incat am ramas micuta si slabuta. Deseori cand eram putin mai vesela, le strigam prietenelor mele: nu va uitati ca-s micuta,/c-am umblat pe drum desculta/cu dragoste de maicuta. Rudeniile, sperand ca se va face bine, n-au dus-o pe mama la spital si boala s-a agravat tot mai mult. Mult a trebuit sa lupt ca sa le pot convinge pe matusile mele ca e absolut necesar sa plece cu mama la spital, desi mie-mi era frica ca va muri pe drum si nu voi mai ajunge sa dau fata cu ea. Chiar atunci mai era in sat o femeie, Victoria Nistor, bolnava. Le-au dus pe amandoua (pe ea si pe mama) la raze si s-a vazut ca erau bolnave de TBC. Victoria avea sot care o ingrijea si care a dus-o la sanatoriu iar mama nu avea pe nimeni si pe cine avea, nu il durea de ea. Astfel Victoria care a fost dusa la sanatoriu s-a facut bine, iar mama de care nu s-a ingrijit nimeni a ramas acasa pana la moarte. Sincera sa fiu, de cate ori ma duc in satul meu natal si vad pe acea femeie sanatoasa si voioasa, in sufletul meu creste revolta fata de matusile mele care nu s-au ingrijit de mama desi le era sora buna. Nici pe bunica n-o durea prea mult inima de mamicuta mea.”