În primele secunde am crezut că priveam o proiecție foarte amănunțită a visurilor mele, iar apoi, când în sfârșit creierul meu a fost capabil să perceapă ceea ce se întâmpla, mi-am dat frâu instinctelor și i-am zâmbit. Foarte caraghios și cumva copilăresc. Mimica lui a rămas impenetrabilă, iar acel detaliu enervant mi-a smuls un chicot nervos. Cred că acela a fost momentul în care el a înțeles că nu voiam să-i fac rău. Era speriat. Asemeni unui băiețel micuț și abandonat care, de fiecare dată când voia să se joace cu cineva, era respins. Eu nu aveam să-l resping. Nu din cauză că eram mărinimoasă de fel, ci din simplul motiv că nu aș fi putut moral să resping un suflet identic cu al meu. Negru și încrustat cu repulsie.
Cărți,multe cărți.
