În primele secunde am crezut că priveam o proiecție foarte amănunțită a visurilor mele, iar apoi, când în sfârșit creierul meu a fost capabil să perceapă ceea ce se întâmpla, mi-am dat frâu instinctelor și i-am zâmbit. Foarte caraghios și cumva copilăresc. Mimica lui a rămas impenetrabilă, iar acel detaliu enervant mi-a smuls un chicot nervos. Cred că acela a fost momentul în care el a înțeles că nu voiam să-i fac rău. Era speriat. Asemeni unui băiețel micuț și abandonat care, de fiecare dată când voia să se joace cu cineva, era respins. Eu nu aveam să-l resping. Nu din cauză că eram mărinimoasă de fel, ci din simplul motiv că nu aș fi putut moral să resping un suflet identic cu al meu. Negru și încrustat cu repulsie.