Statul sunt eu!

In istoria de peste un sfert de secol a Romaniei postcomuniste, trei sunt momentele care materializeaza schimbari politice majore, in primul rand guvernamentale, generate sub presiunea populara. Primul astfel de moment s‐a consumat aproape de debutul postcomunismului romanesc, in septembrie 1991. Atunci, in contextul asaltului minerilor din Valea Jiului asupra Bucurestiului, guvernul Roman, rezultat al „alegerilor fondatoare”, din 20 mai 1990, a fost inlocuit cu guvernul Stolojan, care a funcționat ca un guvern de tranziție pana la alegerile generale din anul urmator. La distanța de mai bine de doua decenii, o a doua schimbare politica de anvergura a fost determinata de populația iesita in strada, un eveniment aparent minor constituind detonatorul exploziei curentului ostil regimului Basescu. Astfel, in februarie 2012, guvernul Boc II, constituit in urma alegerilor prezidențiale din 2009, a fost inlocuit cu guvernul Ungureanu, pentru ca, dupa numai doua luni si jumatate, acesta sa fie demis prin moțiunea de cenzura votata de noua majoritate parlamentara a USL. In fine, doar trei ani mai tarziu, guvernul condus de Victor Ponta a fost inlocuit cu guvernul nepartinic condus de independentul Dacian Ciolos, ca soluție prezidențiala la valul de critici populare la adresa clasei politice, manifestat in strada dupa tragedia de la clubul Colectiv. Generic, toate aceste trei episoade se subsumeaza tiparelor democrației participative, fiind forme specifice ale participarii protestatare. In acelasi timp, se individualizeaza prin apropierea de modelul democrației directe sau, invers spus, prin distanțarea de modelul democrației reprezentative (indirecte), ce are la baza rolul de veriga al partidelor politice, legatura realizata de acestea intre guvernați si guvernanți. Le‐am putea, deci, considera drept forme de restaurare a puterii demos‐ului, indreptațit astfel sa afirme: „Statul sunt eu!”. Acesta este perspectiva din care le analizam. Mineriada din 1991, Primavara de la Bucuresti din 2012 si Revoluția politica din 2015, constituie, asadar, subiectele pentru tot atatea capitole ale carții noastre, care vor pune in evidența, alaturi de fundamentul comun al acțiunii populare, cauzele, modalitațile de desfasurare si consecințele lor politice specifice. In mod firesc insa, vom debuta cu un capitol dedicat corelației democrație – participare publica, atat sub aspectele sale teoretice, cat si sub cele practice romanesti. Dupa cum, in final, vom propune o explicație concluziva pentru semnificațiile celor trei momente analizate. Astfel structurata, lucrarea noastra apare, in buna masura, ca o intreprindere istorica – in favoarea careia pledeaza si cronologiile anexate –, utila in primul rand celor interesați de rememorarea momentelor semnificative ale evoluției Romaniei postcomuniste. Primordial, ea ramane ancorata domeniului politologic, al analizei politice. Obiectivul pe care ni‐l propunem este acela de a contribui la dezbaterea, poate insuficient animata, in legatura cu starea democrației reprezentative romanesti.