„In partiturile lui Vieru, formularea gandurilor muzicale atinge perfectiunea.” Aurel Stroe (in S chite pentru un portret de stefan Niculescu). Anatol Vieru este unul din compozitorii importanti ai celei de-a doua jumatati a secolului 20, nascuti printr-o stranie coincidenta aproape in acelasi timp: Stockhausen, Xenakis, Vieru, Ligeti, Niculescu, Boulez, Olah, Kurtag, Marbe, Stroe... Vieru, „marele maestru al generatiei imediat urmatoare lui Enescu" cum l-a numit recent revista Neue Zeitschrift fiir Musik, este printre altele autorul Cartii modurilor, un tratat de compozitie universal daca nu in totalitatea aspectelor tehnice, atunci cel putin in compatibilitatea principiilor sale cu ori ce optiune stilistica. Forta expresiva a muzicii lui Vieru te face sa uiti de aspectele ei structurale. Cand asculti muzica lui Vieru nu esti obligat sa-ti aduci aminte de corespondenta lui cu Solomon Marcus si Dan Vuza — asa cum atunci cand asculti muzica lui Rameau poti sa nu ai neaparat in minte schimbul acestuia de scrisori cu Leonhard Euler. Creatia lui Anatol Vieru este puternic ancorata in cultura romaneasca, europeana, iudeo-crestina. Muzica sa se inspira din Eminescu, Bacovia, Labis, Nina Cas sian, Caragiale, Vintila Horia, Marin Sorescu, Paul Celan, Mihail Sorbul sau Urmuz, dar si din texte populare, din folclor (balada Mioritei de exemplu), din Biblie, din Heidegger, Puskin, Bulgakov, Ionesco sau Tzara, fara a-i uita pe Goya sau Escher. Muzica lui Vieru, spre deosebire de cea a lui Enescu, tributara traditiei franceze, se inscrie vrand-nevrand intr-o traditie „algoritmica" de tip mai degraba german, asa cum poate fi aceasta inteleasa de la, sa spunem, Bach si fiii sai pana la Schnberg si descendentii acestuia —Berg, Webern ori Stockhausen. Printre preocuparile filozofice care transpar in opera neobisnuit de evolutiva a lui Vieru se pot aminti cele legate de legile universale ale perceptiei precum si cele legate de trecerea timpului muzical, psihologic, fizic, istoric si ontologic. Andrei Vieru Fragment: " ANALIZA FORMEI SONATEI Cele trei parţi ale Sonatei pentru pian (1994) se succed attacca. Partea I, în formă de sonată, este dinamică şi neliniştită; tempoul aparent lent permite desfăşurarea energică a sextoletelor în şaisprezecimi; acestea sunt uneori notate ca triolete cu bare oblice, situaţie în care trebuie cântate uşor asincron şi rubato. Tensiunii dintre metru şi ritm i se adaugă cea dintre zonele cu tempo riguros şi cele cu libertăţi de tempo. Contrastele dinamice sunt puternice; predomină disonanţele iar relaţia dintre orizontal şi vertical (succesiv şi simultan) este adesea înăsprită de contrastul diatonic-cromatic. Tema I (măsurile 1-9) este construită din trei motive: primul tranşant, în note repetate (a), al doilea, în mers cromatic (a1), trece din bas în discant şi este reluat de câteva ori, iar ultitnul (a2), în cvinte descendente şi crescendo apare în bas în măsurile 4-6. Structura modakă Fa-Sol-Sol#-La-Sib-Si (Dob)-Do-R2 (5 semitonuri între 2 tonuri) este astfel prezentată formă dialogica. in măsura 7 are loc o culminaţie a temei I: motivele (a1) şi (a2) sunt suprapuse în fortissimo. Măsurile 8-9 au caracter concluziv; ele expun încă o dată materialul modal în acorduri de 3 sunete în poziţie largă, organizare ritmică ce evită simetria sau repetiţia: acordurile cad aproape de fiecare dată pe alt timp. Puntea (măsurile 10-18) anunţă apariţia temei II, adăugând fragmente din ea materialului tematic al temei I (a1) din bas (pianissimo misterios). Tema II (măsurile 19-26): simplă, cantabilă, este expusă omofonic la bas în none şi septime formate din Do#-Re#-Mi-Fa# în combinaţii diferite (b); în discant intervin comentarii fremătătoare în septime şi none frânte (b1), în care poate fi recunoscut materialul motivului (a1) din tema I. De la măsura 27 la 43 — cu indicaţia „un peu aynchron et avec liberMs de tempo" — are loc o mare ascensiune dinamică (dezvoltare în permutări a motivului (b1) în sextolete de şaisprezecimi), în eterofonie: un discurs agitat, la început fragmentat şi acut, din ce în ce mai insistent, mai închegat şi mai vehement, care scade rapid în intensitate în registrul de jos al pianului, întrerupându-se brusc. De la măsura 27 la 43 — cu indicaţia „un peu aynchron et avec libert6s de tempo"— are loc o mare ascensiune dinamică (dezvoltare în permutări a motivului (b1) în sextolete de şaisprezecimi), în eterofonie: un discurs agitat, la început fragmentat şi acut, din ce în ce mai insistent, mai închegat şi mai vehement, care scade rapid în intensitate în registrul de jos al pianului, întrerupându-se brusc. Măsurile 44-50 au caracter concluziv. Modul iniţial (5 semitonuri între 2 tonuri) transpus pe Reb este expus într-o suprapunere treptată, în arpegiu, cu durate întâi descrescânde, apoi din ce în ce mai lungi. Ritmul formează pattern-ul de 9 7 5 3 5 7 9 11 şaisprezecimi pentru fiecare durată; axa de simetrie (3) cade pe Sol, iar cea de simetrie intervalică se află între Sol şi Fab. Măsurile 48-50 (in care predomină sentimentul de „uimire in contemplaţie", urmat de o concentrare bruscă) prelucrează acelaşi material modal in structuri simetrice(... )"
Cărți,multe cărți.
