Semiprezidentialismul din Romania

Intregul demers al lucrarii se circumscrie tezei ca optiunea pentru semiprezidentialism a fost motivata in mod decisiv in cazul Romaniei de necesitatea de a substantializa din punct de vedere constitutional functionarea democratica a statului roman printr-o distributie sau impartire a puterii care sa elimine riscul tendintelor autoritare si a comportamentelor prezidentiale autocratice. Lucrarea argumenteaza ca, din acest motiv, regimul politic adoptat prin Constitutia postcomunista a Romaniei se subsumeaza logicii sistemice a modelului echilibrului puterilor, model care circumscrie ca structura institutionala de guvernare Executivul dual sau structura de autoritate bicefala ‒ Presedinte si Prim-ministru ‒ si relatia echilibrata dintre Executiv si Legislativ. Ca atare, lucrarea examineaza categoria semiprezidentialismului, in principal asa cum a fost originar formulata in lucrarile lui Maurice Duverger, remarcabil tratata cu ajutorul modelelor de analiza formulate de Giovanni Sartori si Matthew S. Shugart si ingenios reformulata in maniera minimalista, „pur constitutionala” de Robert Elgie. Semiprezidentialismul din Romania este raportat la genul proxim al semiprezidentialismului astfel circumscris in scopul identificarii diferentei lui specifice. Urmand modelul analitic duvergerian al factorilor endogeni si exogeni, functie de care este explicata practica politica diferita a regimurilor semiprezidentiale, lucrarea prezinta contextul in care a fost adoptat si implementat regimul semiprezidential in Romania, atributiile constitutionale ale Parlamentului, Presedintelui si Prim-ministrului, rolul majoritatii parlamentare si natura relatiei dinte Presedinte si majoritatea parlamentara, in termenii adecvarii la functionalitatea democratica si eficienta guvernarii. Lucrarea analizeaza mandatele prezidentiale de pana in prezent din urmatoarele perspective: a limitarii, anihilarii sau, dimpotriva, a readoptarii puterii personalizate, autoritare sau autocratice; a abilitatii tuturor actorilor institutionali si politici de a obtine stabilitate politica si eficienta in luarea deciziilor; a capacitatii institutiilor si societatii civile de a controla si de a modela alegerea actorilor politici si sociali; a posibilitatii de a crea un „grad convenabil de acord al elitelor” asupra „aranjamentelor democratice” si a deciziilor de interes public.