În proză, între felia fotografică de viață (dostoievskiană) și invenția realismului magic (borgesiană), spațiul literar de experimentare a scriiturii este imens și provocator, iar pericolul rătăcirii prozodice este omniprezent. Din fericire, există un fir al Ariadnei, care nu a fost înșirat anterior de nimeni și care, deci, poate fi parcurs de la bun început: semnificația. Scriitorul – homo significans prin excelență – este un culegător de semnificații. Câmpul pe care culege el este la îndemâna tuturor, este viața frustă a oricăruia dintre noi. Dintre întâmplările (reale sau imaginare), înțelese în cel mai larg sens, care acced (sau ar putea accede) în existență, scriitorul le alege (sau le construiește) pe cele care spun ceva despre toți, adică despre nimeni anume, dar despre oricare dintre noi. După ce a ales firul tramatic, scriitorului îi mai rămâne un singur lucru de făcut – să transforme particularul în general în așa fel încât să pară că vorbește tot timpul doar despre particular. Iar în proza scurtă acest lucru este cel mai dificil de realizat. Dar merită încercat.
Cărți,multe cărți.
