Scrisori către cel nenăscut este un „tratat“ pedagogic care nu va fi niciodată citit de cel căruia i se adresează și, astfel, nu va avea nici o consecință asupra lumii vieții (Lebenswelt). Această impotență cauzală îl proiectează ca pe o posibilitate (exterioară lumii) de a absorbi teroarea existențială a disperării kierkegaardiene, care așteaptă ivirea unei „victime“ (născutul) din netezimea inconceptibilă a neantului, de care să se atașeze parazitar (sau simbiotic?). Fiind o posibilitate, „tratatul“ aduce arhetipul (aglutinat de toți născuții) în orizontul practicului, dar rămâne, desigur, la orizont, adică intangibil. Dar, oare, poezia nu vorbește (Nota bene: ar trebui să revenim la recitarea/cântarea poeziei, care, astăzi, este doar… citită) mereu despre intangibil, oare nu construiește, mereu, lumi a căror legislație este (prin negarea legislației lumii vieții) intangibilă? Intangibilitatea ca eidos al poeziei ar merita o hermeneutică specială.
Cărți,multe cărți.
