Scoala memoriei 2010

Am fost la Sighet pentru prima oară în 1994, împreună cu o colegă, Isil Gachet, de la Direcţia pentru Drepturile Omului din cadrul Consiliului Europei. La acea vreme, eu mă ocupam de aspectele legate de patrimoniul cultural, iar misiunea noastră era de a discuta şi de a cunoaşte la faţa locului posibilităţile de intervenţie în cadrul Memorialului. Pentru că acest Memorial, după cum scria atât de bine Ana Blandiana, ne demonstrează că memoria este o formă de justiţie. Şi cred că trebuie să ne fie foarte clar tuturor faptul că un astfel de Memorial nu este doar un muzeu, sau o instituţie, ci un loc unde au fost victime, unde şi-au dat viaţa oameni, iar suferinţele lor au deschis calea realităţilor contemporane. Poziţia mea este înainte de toate aceea a unui martor. Vă voi prezenta deci o mărturie cu privire la începuturile Memorialului şi la tot ceea ce am trăit însoţindu-i pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan în primii paşi pe drumul Memorialului care ne găzduieşte astăzi. După cum s-a spus deja, era în 1993, pe când eram preşedintele Comisiei pentru patrimoniul cultural din cadrul Consiliul Europei. Într-o zi m-a sunat secretarul general al Consiliului, dna Catherine Lalumière, fost ministru francez al afacerilor europene. Pentru a vă reaminti structura Consiliului Europei, precizez că acesta este compus dintr-o Adunare parlamentară, un Comitet de miniştri şi numeroşi funcţionari. În fruntea corpului de funcţionari se află un secretar general. Astfel că, atunci când am ridicat receptorul, vocea de la celălalt capăt al firului mi-a spus că la telefon aştepta însăşi şefa mea directă, care vrea să îmi vorbească. M-am prezentat prin urmare în biroul dnei Lalumière, care, pe un ton spontan, angajat, departe de rigiditatea specifică limbajului administrativ, mi-a spus: „Dle Ballester, tocmai am primit vizita dnei Anei Blandiana, care mi-a prezentat proiectul unui memorial pe care intenţionează să îl creeze la închisoarea de la Sighet, acolo unde represiunea stalinistă a fost foarte dură”. Dna Lalumière mi-a explicat apoi că acest proiect i-a fost adus la cunoştinţă prin intermediul Direcţiei pentru drepturile omului, însă, dat fiind că e vorba de un proiect memorial, preferă să trimită la faţa locului o delegaţie formată din doi membri, respectiv un reprezentant al comisiei pentru drepturile omului şi unul al comisiei pentru patrimoniul cultural. Vă daţi seama că am acceptat pe loc. Propunerea dnei Lalumière mă interesa din două motive. Mai întâi, pentru că punea problema provocatoare a modalităţii de abordare a memoriei. Cum poate fi tratat un astfel de patrimoniu, care, în afara evidentei componente istorice şi politice, este în egală măsură şi un patrimoniu emoţional? Căci trebuie să ţinem seama şi de existenţa unui patrimoniu al durerii şi al suferinţei... Iată deci cum, împreună cu colega mea de la Direcţia pentru drepturile omului, am venit la Sighet pentru a vedea închisoarea şi a începe primul dialog oficial între Consiliul Europei şi autorităţile române cu privire la proiectul Memorialului. Era prima mea vizită în România, nu însă şi primul contact cu ţările de dincolo de cortina de fier. I-am cunoscut cu acel prilej pe dna Blandiana şi pe dl Rusan, împreună cu care am pus bazele unei minunate colaborări. Am plecat spre Sighet cu un tren de noapte; odată ajunşi aici, am avut o întâlnire cu primarul oraşului. Urbea pe care am descoperit-o atunci era cu totul diferită de Sighetul de astăzi. Am vizitat împreună închisoarea, care părea că îşi închisese porţile doar cu puţin timp înainte. Fusese văruită şi dezinfectată, iar înăuntru mirosea tare a dezinfectant. Încă nu fuseseră îndepărtate cu totul acele „vibraţii” ale deţinuţilor, pe care le simţeai în mod tangibil, de fiecare dată când treceai pe coridoarele acum restaurate şi transformate în muzeu. Pot să vă spun că prima vizită în această clădire a fost un adevărat şoc emoţional atât pentru mine cât şi pentru colega mea. Am avut discuţii îndelungi cu responsabilii Alianţei Civice, atât la Sighet, cât şi la Bucureşti. Eram însoţiţi de dl Ticu Dumitrescu, fost deţinut politic, senator şi preşedinte al Comisiei pentru deţinuţii politici din Senatul României, acum din păcate decedat. Am fost profund impresionat de determinarea sa. Pentru a atenua întrucâtva efectul şocului emoţional provocat de vizitarea închisorii şi de care gazdele noastre şi-au dat imediat seama, am fost invitaţi, în după-masa aceleiaşi zile, într-o excursie prin Maramureş. Prietenii noştri au făcut eforturi vizibile pentru a ne atrage atenţia asupra arhitecturii din lemn, asupra bisericilor şi a porţilor specifice regiunii. Seara s-a încheiat cu o cină, în timpul căreia am avut parte de unul dintre cele mai emoţionante spectacole la care mi-a fost dat să asist vreodată. Eram undeva la ţară, în casa unui învăţător, dacă îmi aduc bine aminte, care ne invitase la masă şi, pe când ne ospătam noi mai bine din bucatele tradiţionale, s-au deschis porţile şi am văzut intrând în curte un grup de doisprezece băieţi, cu vârste cuprinse între 12 şi 14 ani, îmbrăcaţi în costume tradiţionale, fiecare cu o vioară în mână. Am avut apoi parte de un concert excepţional. La plecare, pe drumul de întoarcere la Sighet, i-am spus colegei mele, cu care începusem deja să discut posibilităţile de realizare a Memorialului şi sugestiile pe care le-am fi putut face superiorilor noştri în acest sens: „Isil, suntem salvaţi. Nu cunosc nici o altă ţară, nicăieri în Europa, fie ea Orientală, Centrală sau Occidentală, unde, într-un sat uitat de lume, să dai peste un grup de tineri care să cânte cu atâta măiestrie la vioară”. Din acel moment, am început să văd lucrurile limpede. I-am spus colegei mele că trebuie să reacţionăm pozitiv şi că misiunea noastră este să realizăm acest memorial, atât pentru a face dreptate victimelor, cât şi pentru a pune bazele viitorului. Prietenii mei aici de faţă îşi vor aminti poate că am repetat obsesiv faptul că trebuie să facem ceva pentru viitor, căci, peste patru sau cinci ani, România va fi o ţară la fel ca toate celelalte, sau poate chiar o va lua înaintea multora dintre acestea; prin urmare, aveam datoria de a realiza ceva exemplar, care să reprezinte o lecţie de memorie pentru generaţiile viitoare. Aceasta a fost prima noastră reacţie, pe care dumneavoastră vă vine poate greu s-o înţelegeţi acum, când există atâta deschidere şi libertate; însă în 1993 eram puşi în faţa unei hotărâri greu de luat şi de explicat partenerilor noştri. Nu ştiu în ce măsură vizita noastră a fost decisivă, dat fiind că greul a fost făcut la Bucureşti, de partenerii noştri şi de familiile foştilor deţinuţi politici, care au colaborat deschis cu Alianţa Civică. Vizita noastră s-a încheiat printr-o conferinţă de presă, unde, se pare, am zâmbit foarte mult, căci în toate fotografiile apărem toţi plini de optimism şi de speranţă. Când ne-am întors la Strasbourg, a trebuit să le explicăm superiorilor noştri cum se face că, după ce am vizitat o închisoare de deţinuţi politici, unde represiunea stalinistă a fost foarte dură, şi după ce ne-am întâlnit cu familiile foştilor deţinuţi politici, avem totuşi puterea să zâmbim atât de mult în fotografiile publicate în presă. I-am răspuns doamnei Lalumière că eram aşa de optimişti pentru că găsisem căile şi partenerii ideali pentru a pune pe picioare proiectul Memorialului; pentru că găsisem, în acelaşi timp, deschiderea spre viitor. Am avut şansa rară de a cunoaşte o mână de oameni hotărâţi, având fiecare propria istorie, uneori foarte tristă, însă animaţi de voinţa de a face să renască principii şi valori pe care să le pună în slujba României şi a Europei. Pentru mine a fost un adevărat exemplu de generozitate şi de încredere în cauza Europei. ...O astfel de valoare izvorăşte şi din ceea ce s-a întâmplat la Sighet timp de atâţia ani. Pentru că e uşor să vizitezi închisoarea ca şi cum ai vizita un monument oarecare, să intri în celule, să iei notiţe sau să pleci acasă cu broşurile puse comod la dispoziţie de organizatori. Însă, dacă ar fi să mergem mai departe, dacă ar fi să trecem dincolo de o simplă vizită epidermică, ar trebui să aprofundăm trăirea emoţională trezită de o astfel de experienţă. Nu degeaba se vorbeşte acum în Europa şi în lume despre educaţia pentru comoţie emoţională. Trebuie de asemenea să mergem mai departe şi în sensul unei cunoaşteri aprofundate, care constituie poate singura cale prin intermediul căreia ne putem achita de datoria de memorie ce ne revine fiecăruia dintre noi. O datorie care îi revine înainte de toate societăţii civile. Căci orice exerciţiu de memorie realizat de partide politice sau de instituţii de orice fel va fi mereu partizan, şi prin urmare incomplet şi inexact. Aici intervine rolul societăţii civile şi ţin să semnalez cu această ocazie unul din aspectele care fac din Memorialul de la Sighet un loc unic în lume şi mai cu seamă în Europa, anume faptul că, dacă aprofundaţi ceea ce s-a întâmplat la Sighet, toate suferinţele groaznice, deportările, oamenii torturaţi, morţi, despărţiţi de familie şi deposedaţi de propria identitate, lipsiţi de apărare şi de ajutor, dacă vă imaginaţi toate aceste atrocităţi, veţi încerca şi dumneavoastră sentimentul pe care l-am trăit eu cu ocazia primei mele vizite la Sighet, acela că suferinţele, chinurile şi disperarea celor închişi aici au deschis calea speranţei şi a viitorului. În concluzie, vă transmit convingerea celui care a trăit un astfel de sentiment şi care a fost cuprins de emoţia acestui loc şi a ceea ce s-a întâmplat aici. (traducere din limba franceză de Denisa Oprea) fragment din conferinţa domnului Jose Maria Ballester susţinută la Şcoala de Vară de la Sighet în iulie 2010 conferinţa va fi publicată integral în volumul Şcoala Memoriei 2010 (în pregătire la editura Fundaţiei Academia Civică)