Această lucrare îşi propune o explorare în cotidianului bucureştean al secolelor XVII-XVIII şi o prezentare a evoluţiei urbanismului, în paralel cu cea a mentalului colectiv. Ceea ce interesează cu adevărat este prezentarea moravurilor şi a modurilor de viaţă diferite, aplicând conceptul de „viaţă privată”. Apare aici problema definirii acestui concept, având în vedere realităţile pe care le-a acoperit de-a lungul timpului. Se cuvine să precizăm clar subiectul astfel încât studiind viaţa de toate zilele să nu rătăcim şi vorbind, de pildă, de locuinţă să nu descriem dormitorul, să nu alunecăm spre o istorie a individualismului sau a intimităţii. Am pornit de la un fapt evident şi anume acela că în permanenţă a existat contrast între viaţa publică şi cea privată. Ultima este o zonă de intimitate unde omul se poate retrage, se poate reculege, se destinde eliberându-se de carapacea care îl ocroteşte în lumea din afară. Locul acesta este de ordin familial, domestic. Este şi locul tainei. În aria privată, omul păstrează ce are el mai de preţ, ce nu este decât al lui, ceea ce nu are voie să divulge, să arate, deoarece este prea deosebit de aparenţele pe care onoarea cere să le salvgardeze în public. Înscrisă în mod firesc în casă, în locuinţă sau în palat domnesc, viaţa privată apare deci ca zidită. Totuşi, de o parte şi de alta a acestui „zid” se dau mereu lupte. Viaţa privată se vede silită să facă mereu faţă asalturilor vieţii publice. De cealaltă parte a baricadei ea trebuie să comprime năzuinţele individuale spre independenţă, deoarece incinta adăposteşte o formaţie socială complexă în sânul căreia inegalităţile persistă: puterea bărbaţilor se loveşte mai crunt decât în lumea dinafară, de cea a femeilor, puterea bătrânilor de cea a tinerilor, puterea stăpânilor de neascultarea servitorilor.
Cărți,multe cărți.
