Mituri, ritualuri, hierofanii, experiențe. Folosind astfel de mijloace cinematograful are capacitatea fie de a-l pune pe om în fața întîlnirii cu transcendentul, fie de a-l confrunta cu consecințele asumării unui mod de viață fără o direcție anume. Prin ele cinematograful mărturisește despre o ordine în spațiul experienței umane, despre sensuri, despre verticalitate. În absența acestei ordini, pentru om universul nu este altceva decît un joc al întîmplărilor și al necesității. Sau, după cum ar spune Mircea Eliade, un haos. Omul modern nu e dispus să-și negocieze orizontul vieții pe care o duce, să se separe, fie și numai pentru scurte momente, de singura realitate pe care o are la îndemînă, cea căreia îi datorează confortul și bunăstarea de care se bucură. Înconjurat de atîtea mijloace care îl fac să se distreze tot mai mult, să comunice fără a mai ține seama de barierele spațio-temporale de odinioară și să se deplaseze tot mai repede prin lume el și-a lărgit suficient de mult cîmpul vizual pentru a-și permite să desconsidere un orizont al existenței sale, dincolo de care să existe ceva ce ar merita să fie cunoscut. Astfel, filmul reprezintă în cultura noastră un compromis pe care umanitatea încă este dispusă să îl facă unui trecut al miturilor și simbolurilor ce transcend veacuri și locuri, poleind existența umană cu semnificații perene. Paradoxal, în ciuda ideologiilor care îi parazitează discursul, cinemaul este, alături de Biserică, unul dintre ultimele bastioane ale rezistenței rasei umane în fața desacralizării depline a vieții și a dobîndirii totalei eliberări de transcendent. Rămîne de văzut pentru cîtă vreme. (Autorul)
Cărți,multe cărți.
