Restaurare

Despre sacrificiul de fiecare zi Restauratorii au soarta traducătorilor și a arheologilor: opera lor (căci operă se numește) este dedicată unei alte opere. Tot așa cum traducătorii ne fac să înțelegem o creație la care, fără ei, nu am avea acces, tot așa cum arheologii ne aduc în fața ochilor un trecut pe care nu-l știam, restauratorii muncesc, din greu și în tăcere, pentru a re-crea. I-am asemuit, de multe ori, cu acei copiști, închiși în scriptorii, fără de care nu i-am fi putut citi, astăzi, pe filozofii Antichității. De regulă, societatea este ingrată, iar numele restauratorului este uitat, pentru că el, ființă morală, nu își permite să adauge, să inventeze, ci doar să ne restituie ceea ce s-a pierdut sau este pe cale să se piardă. În urmă cu cinci ani, Malvine Mocenco, unul dintre cei mai apreciați restauratori din România și, cu siguranță, deja, o personalitate, în profesia aleasă, pentru această parte a Europei, a publicat un catalog cu lucrările pe care le realizase, până atunci. Am fost impresionat, atunci, de ceea ce a realizat. Dar ceea ce a reușit artista (pentru că, despre artă este vorba), de atunci încoace, este mai greu de imaginat, pentru orice persoană avizată în domeniu. Practic, numărul lucrărilor de restaurare a crescut cu peste 50 de piese, fără ca nivelul de calitate să aibă de suferit. Am privit, cu încântare, catalogul, cu atât mai mult cu cât știu că volumul de muncă necesar pentru fiecare dintre aceste lucrări este imens. Chiar dacă este o banalitate, este un lucru subînțeles, trebuie să atrag atenția asupra faptului că restauratorul are nevoie de o lungă și anevoioasă perioadă de documentare, pentru fiecare obiect în parte, înainte de a decide asupra a ceea ce are de făcut. Este un timp care pare pierdut, undeva, între idee și faptă, dar este esențial pentru ceea ce va urma. Privind în urmă, putem spune că, deja (deși mai are încă foarte mulți ani înaintea sa), doamna Mocenco are o operă, chiar și numai cu ceea ce a restaurat până acum. S-ar putea dedica, mai departe, propriei creații (pentru că este un artist minunat, care se exprimă la fel de ușor prin grafică, prin tapiserie sau prin pictură) și ar rămâne, oricum, între cei mai apreciați restauratori români din ultima jumătate de secol; dar, așa cum am intuit, și acum cinci ani, nu cred că o va lăsa inima să renunțe la dragostea sa pentru frumosul din fiecare obiect pe care îl readuce la viață. Ar fi putut să o facă, până acum, dar nu a renunțat. Nu a renunțat la sacrificiul cotidian de a pune în valoare creația unor înaintași, chiar dacă ar fi putut să aibă orgoliul de a se dedica propriilor sale idei creatoare, fără ca cineva să o mai poată acuza de egoism intelectual. Desigur, te poți întreba de ce restauratorul, chiar și atunci când are și cunoștințe, și măiestrie, și experiență pentru a putea lucra pe mai multe categorii de obiecte, se simte mai atras de unele anume. În cazul de față, în mod evident, Malvine Mocenco a dovedit o apropiere aparte pentru icoane. Nu știu dacă am răspunsul potrivit la această întrebare, dar cred că este vorba despre mai mult decât despre un anumit fel de a percepe frumosul; este vorba despre o vocație care apropie numai anumite persoane de semnificația profundă a obiectului, care trece de suport, de material și de materialitate. A te încredința în rostul îndumnezeit al unei icoane este un dar pe care nu îl avem cu toții, indiferent cât suntem de credincioși. Aici nu este vorba (doar) despre evlavie, ci despre înțelegerea Tradiției creștine, în cele mai profunde sensuri ale sale. Malvine Mocenco face parte dintre acei foarte puțini artiști care și-au sacrificat propria operă, pentru a ne lumina privirea cu opere de care ea, înaintea noastră, s-a îndrăgostit. Dacă privim cu atenție ceea ce doamna Mocenco a restaurat în cei 23 de ani de strădanie și dăruire – cărora le este dedicat acest catalog –, vom înțelege că între ochii și mâinile artistei și obiectele pe care a ales să le restaureze s-a stabilit o relație care trece de înțelegere și ajunge la iubire. Este ușor să îi lăudăm restauratoarei măiestria artistică, îndemânarea, priceperea și cunoștințele teologale sau cele din domeniile chimiei și fizicii, care o ajută să ia deciziile corecte, atunci când se apleacă asupra unei icoane, a unui tablou sau a unui covor (chiar și faptul că poate trece, cu ușurință, de la un material și o tehnică anume la altele, complet diferite, este rar printre restauratorii contemporani, care tind să intre într-o nișă profesională relativ îngustă, în care se simt confortabil!). Dar, dincolo de toate acestea, înnăscute (cum e talentul) și dobândite, ceea ce o face pe Malvine Mocenco să fie un mare restaurator este, pe de o parte, capacitatea ei (am inclus aici și intuiția) de a se așeza în mintea creatorului originar al obiectului și, pe de altă parte, dragostea pe care o arată pentru operă. Fără aceste calități – dovedite cu prisosință și recunoscute ca atare, prin premiile dobândite și prin renumele câștigat –, nu ar fi reușit să lucreze atât de frumos și nici nu ar fi avut puterea fizică de a munci atât de mult. Este un sacrificiu zilnic, pe care îl face, sunt convins, cu inima ușoară, așa cum numai iubirea te poate face să fii. Dr. Virgil Ștefan NITULESCU Director general Muzeul Național al Țăranului Român Mai, 2020