Cercetarea științifică a impactului Reformei asupra culturii române s-a făcut mai cu seamă în perioada interbelică. Dacă citim lucrările apărute atunci, putem observa că discursul științific maghiar și cel românesc gravita în jurul a două concepții net diferite. Istoricii maghiari (Jancsó Benedek, Révész Imre, Juhász István, Tamás Lajos, Gáldi László) au văzut în reformarea românilor ardeleni un act civilizator al aristocrației maghiare calvine. Principii și superintendenții calvini ai Principatului Ardelean și-au dorit ca românii, aflați într-o situație culturală inferioară, să aibă parte de mîntuire. Conform teologiei Reformei, puterea laică este obligată chiar de către Dumnezeu să aibă grijă nu numai de bunăstarea materială a supușilor, ci și de cea sufletească. Dacă aristocrația maghiară calvină nu s-ar fi ocupat de culturalizarea și disciplinarea socială a românilor, ar fi săvîrșit chiar un păcat. Aceste idei sunt exprimate clar și în predoslovia „cătră Măriia sa craiul Ardealului” din Noul Testament de la Bălgrad (1648) concepută de către mitropolitul Simion Ștefan: „Că n-au făcut Dumnezău oamenii pentru craiu, ce au ales Dumnezău și au rînduit craii și domnii pentru oameni, ca să-i socotească și să-i păzească, pre carii i-au dat Dumnezău supt biruința lor, cum păzescu și socotescu și păstorii turmele sale. […] Așia și crailor și domnilor, cîndu le porînceaște Dumnezău să socotească și să păzească pre oamenii săi, carii sînt supt biruința lor, nu numai aceasta le dă înainte să le facă leagea și dereptate și să-i apere de pizmașii lor și să socotească și să miluiască săracii și văduole, și pre cei răi și nemilostivi să-i cearte, ce mai vîrtos aceasta e deregătoriia lor: să poarte grije de aceasta cum să aibă oamenii de supt biruința lui mîncare și băutură sufletească.”[1] Începînd cu corifeii greco-catolici ai Școlii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Șincai) și continuînd cu cercetătorii de seamă de la începutul secolului al XX-lea și din perioada interbelică (Zenovie Pîclișanu, Ștefan Meteș, Augustin Bunea, Nicolae Iorga, Nicolae Drăganu, Ioan Lupaș) acest impuls al aristocrației maghiare ardelene calvine, izvorît dintr-un sentiment devoțional religios și transpus într-un program de civilizare și disciplinare socială, a fost mereu privit cu suspiciune. În interpretarea acestor cercetători români, Reforma a fost doar un pretext prin care domnii privilegiați ai Ardealului au vrut să rupă legăturile culturale și religioase care existau între românii ardeleni și cei din voievodatele romîne de dincolo de Carpați. Scopul final al acestui proces ar fi fost maghiarizarea forțată și totală a românilor ardeleni. După 1945, din motive ușor de înțeles, cercetarea Reformei a fost abandonată atît de către specialiștii maghiari, cît și de cei români. În anii ‘60-70 ai secolului trecut, datorită eforturilor făcute de filologi români (în primul rînd Ion Gheție și Alexandru Mareș), respectiv istorici maghiari și sași ardeleni (Pavel Binder, Arnold Huttmann, Demény Lajos) au fost editate și interpretate texte românești din secolele XVI-XVII concepute și publicate sub impactul Reformei, cu rezultate științifice remarcabile. În timp ce istoricii și filologii maghiari nici după 1989 nu s-au aplecat asupra subiectului, în România – și într-o oarecare măsură în Germania (Krista Zach), Austria (Ernst Christoph Suttner) și Italia (Cesare Alzati, Daniele Pantaleoni) – cercetarea impactului Reformei asupra culturii române s-a bucurat de o atenție din ce în ce mai mare. Astăzi istoriografia românească este nuanțată și multicoloră. În ultima vreme pe lîngă interpretările „victimologice” au apărut abordări noi și ingenioase. Astfel, de exemplu, Gheorghe Gorun și Claudia Septimia Peteanu nu mai vorbesc de persecuții religioase, ci de disciplinare socială. Alin-Mihai Gherman și Emanuel Conțac, continuînd vechea tradiție a marilor filologi români Alexandru Mareș și Ion Gheție, au ajuns la rezultate remarcabile în privința genezei și editării unor texte importante (Noul Testament și Psaltirea de la Bălgrad, psalmii versificați, Ioan Zoba, Cărare pre scurt etc.) concepute sub impactul Reformei. Două monografii merită o atenție deosebită. Una dintre ele este lucrarea Anei Dumitran (Religie ortodoxă – religie reformată) apărută în 2004 la Editura Nereamia Napocae și reeditată în 2015 la Editura Ratio et Relevatio. Cealaltă, scrisă de Ovidiu-Victor Olar, se concentrează asupra patriarhului „calvini” Chiril Lucaris (La boutique de Théophile. Les relations du patriarche de Constantinople Kyrillos Loukaris [1570-1638] avec la Réforme, Centre d’Étude Byzantines, Neo-Helléniques et Sud-Est Européennes, Paris, 2019). Ana Dumitran susține că pe lîngă Reforma protestantă și renașterea catolică (numită anterior contrareformă) a existat în secolul al XVI-lea și o reformă a Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal. La concluzii similare ajunge și Ovidiu-Victor Olar demonstrînd prin tragismul sorții lui Lucaris că patriarhul măcinat atît de propagandă calvină, cît și de cea catolică a încercat să-și salveze Biserica orientală greacă, încercînd totodată și o reformare a acesteia. În afara de unele încercări sporadice (Miskolczy Ambrus, Szegedi Edit, Sipos Gábor, Ősz Sándor Előd) în istoriografia maghiară nu s-au făcut cercetări sistematice în privința manifestării Reformei la români. Prin monografia prezentă urmărim să umplem într-o oarecare măsură această lacună. Chiar dacă între istoriografia maghiară și cea română există un dialog multisecular tensionat și totodată constructiv, cred că cunoașterea reciprocă a operelor publicate de cele două tabere este insuficientă. Una dintre cauzele principale ale acestui fenomen este obstacolul lingvistic. Prea puține lucrări maghiare care tratează istoria românilor sunt traduse în limba română. Din această cauză am considerat că ar fi bine să fie publicată și în limba română monografia mea despre Reforma la români. Sper că ea va contribui la continuarea bunei tradiții a dialogului istoriografic româno-maghiar.
Cărți,multe cărți.
