Într-o lume în care timpul „nu mai are răbdare”, existând o grabă fără rost în tot și în toate, o goană nebună înspre task-uri, meeting-uri și deadline-uri, rar ni se întâmplă să ne mai tragem sufletul, să mai citim o carte, mai ales una cu conținut istoric. Volumul domnului doctor Vladimir Opalcu „Rămase în Timp și Fără Timp…” nu este o carte de istorie oarecare, ea oglindește geneza și evoluția unui sat basarabean din raionul Rezina – Țahnăuți – în tumultul tuturor evenimentelor care i-au marcat existența de-a lungul timpului, împletită cu istoria unei răstigniri, văzută într-o viziune circulară, la începutul cărții, apoi, spre final, în capitolul al XIII-lea, ca o metaforă a întregii suferințe îndurate de către înaintași, dar și a regenerării sufletului prin puterea rugăciunii mamelor celor plecați în țări străine, către Cel răstignit și milostiv, pe dealul de la ”Crucea fetelor”. Această imagine emoționantă, captată și de camera foto, a fost inspirat aleasă ca reprezentativă de către autor pentru prima copertă, care reprezintă poarta către mesajul cărții. Vasta narațiune este scrisă ca un omagiu adus profesorului de limba română Afanasie Talpă, precum și a tuturor celor care l-au susținut în perioada sovietică, ”oameni destoinici, care au purtat mai departe flacăra românismului, au menținut și au transmis limba, tradițiile, tezaurul de înțelepciune și de credință moștenit de la înaintași”. Câteva capitole emoționante ilustrează figura emblematică a ingeniosului dascăl, frumoasa poveste de dragoste dintre el și Liuba, colegă de catedră și viitoarea soție, conturând amintirile unei lumi trecute, unei vieți închinate profesiei și consolidării unei școli cu predare în limba română, pentru prima dată, după 221 de ani de la înființarea satului Țahnăuți, într-o perioadă în care, din pricina sărăciei, cei mai mulți copii abandonau școala, dar și deznădejdea închiderii ei, în anul 2016. Prima parte reprezintă o analiză atentă a epocii formării Principatelor de la poalele Carpaților, a conflictelor politice și a războaielor care le-au marcat evoluția, centrând atenția pe zona Moldovei și pe tragedia istorică a smulgerii din trupul ei a Basarabiei, culminând cu rememorarea „anilor de furtună” 1940-1950, a foametei ucigașe din 1946-1947, a marii deportări din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, considerată ”ziua neagră a durerii întregului popor și lacrima cea vie care va curge de acum încolo, în timp și fără timp, în Basarabia”, urmată de procesul colectivizării forțate, cu relatări pe baza unor informații precise, cu personaje și fapte reale. Avem în față o oglindă reflectantă a ceea ce a reprezentat influența ”marelui protector” de la răsărit, ”ursul nordic” al cărui jug ”mai apăsător și mai umilitor” decât oricare altul, a provocat suferințe imense, greu de înțeles, având în vedere, pretinsul ajutor creștinesc inițial ”pentru apărarea fratelui întru Hristos de asuprirea jugului păgân al otomanilor”. ”Câtă suferință și umilință a suferit și mai suferă această palmă de pământ din 1739 și până în prezent și cât va mai suferi oare?”, se întreabă, retoric autorul, ca un ecou al deznădejdii. Problema deznaționalizării și umilirii băștinașilor moldoveni, prin închiderea școlilor și alungarea preoților, a majorității intelectualilor, prin rusificare forțată și colonizarea țării cu alogeni, este tratată pe tot cuprinsul cărții, în relatări tulburătoare. Întrebările, retorice ori ba, reapar spre final: ”Exodul tinerilor din satele Republicii Moldova și închiderea școlilor cu predare în limba română, oare nu este un strigăt al durerii neamului? Oare atât de miopi sunt aleșii? Sau nu le pasă? Sau urmăresc doar interesele personale? Unde a dispărut iubirea de Patrie? Unde a dispărut responsabilitatea față de neam și țară? Unde a dispărut jurământul dat de aleșii poporului la învestitură, cu mâna pe Biblie? Oare toți am devenit farisei, lași și mincinoși? Oare este o datorie mai mare ca ceea de a-ți apăra țara și poporul?”.
Cărți,multe cărți.
