Pachetul Prin ochii supravietuitorilor

Rezumat Prietena mea, Anne Frank „Când eram o copilă, am privit cum lumea pe care o iubeam se prăbușea distrusă de o ură fără sens și, odată cu ea, dispărea și prietena mea Anne.” Deopotrivă sfâșietoare și pline de speranță, memoriile supraviețuitoarei Holocaustului Hannah Pick-Goslar aruncă o privire încărcată de durere și nostalgie asupra prieteniei dintre micuța Hannah și Anne Frank. În 1933, Hannah Pick-Goslar a fugit alături de familia ei din Germania nazistă pentru a locui la Amsterdam. Aici a cunoscut-o pe Anne Frank. Ani la rând, cele două prietene au fost inseparabile, însă, în 1942, viețile lor s-au schimbat brusc. Într-un oraș ocupat de naziști, Anne și familia ei au dispărut fără urmă. În paginile acestei cărți, ecourile durerii te poartă prin momentele de bucurie ale copilăriei lui Hannah, dar și prin zilele întunecate petrecute în lagărul de concentrare de la Bergen-Belsen, unde ea a reușit să își regăsească, în sfârșit, prietena, riscându-și viața în încercarea de a o salva. „Noaptea trecută, chiar în timp ce dormeam, Hanneli a apărut brusc în fața mea. Am văzut-o îmbrăcată în zdrențe, iar fața ei era subțire și obosită. M-a privit cu tristețe și reproș și am putut citi mesajul din ochii ei: «Oh, Anne, de ce m-ai părăsit: Ajută-mă, ajută-mă, salvează-mă din acest iad! »” ANNE FRANK ÎN JURNALUL EI, NOIEMBRIE 1943 Recenzii „O carte sfâșietoare despre prietenie, pierdere și supraviețuire. Împărtășind povestea vieții sale, Hannah Goslar îi aduce un omagiu celei mai bune prietene, Anne Frank, și milioanelor de oameni care au pierit în urma Holocaustului. O carte care ne învață cum să ne păstrăm umanitatea în fața răului.” ― Ronald Leopold, Director Executiv al Casei Anne Frank „Această carte, la fel ca și autorul ei, oferă contextul esențial pentru a înțelege o parte mai puțin cunoscută a vieții lui Anne Frank.” - Jack Fairweather, Câștigător Premiului Costa, al cărții „Voluntarul” „Hannah are cu siguranță o poveste pe care o împărtășește cu sufletul deschis. În multe privințe, experiența ei este similară cu cea a lui Anne Frank.” – Francine Prose, The Washington Post „Hannah Pick-Goslar povestește atât de uman despre bucuriile prieteniei cu Anne Frank , dar și despre detaliile îngrozitoare ale vieții sub regimul nazist al lui Hitler. O relatare devastatoare despre Holocaust.” – Olivia B. Waxman, TIME „Citim despre o istorie dureroasă și relevantă pentru cititorii interesați de Anne Frank și de memoriile din perioada Holocaustului.” – Kirkus Reviews Fragment „Vocea Annei aparținea unei lumi foarte îndepărtate de locul acela, aparținea Pieței Merwedeplein în care ne petreceam după-amiezile complet acaparate de jocuri și de propria noastră imaginație. Acolo nu flămânzeam niciodată și dormeam în niște paturi calde, după ce părinți noștri cei iubitori ne pupau de noapte bună. Dar cu vocea aceea, pe care o cunoșteam prea bine, Anne îmi spunea că deținuții de la Auschwitz erau uciși cu gaze și că printre victime se număraseră și părinții ei. Cum era cu putință așa ceva?”. Rezumat Micul ingrijitor de cai „Murisem în multe feluri, dar mintea și corpul celui pe care odinioară îl chemase Heinz Oster încă funcționau, creierul încă îi gândea, inima încă îi bătea, încă respira. Mi-am dat seama, pe cât putea un adolescent de șaisprezece ani, că nu mă pierdusem niciodată pe mine cu totul.” Mărturiile sfâșietoare ale lui Heinz Oster, micul îngrijitor de cai de la Auschwitz, dezvăluie realitățile terifiante din lagărele de concentrare și modul în care un băiat de doar șaisprezece ani a reușit să supraviețuiască unei întâlniri cu plutonul de execuție, riscului de a fi condamnat oricând să piară și foametei nemiloase. Cum a putut el să-și păstreze speranța într-un loc în care viața sa valora mai puțin decât cea a calului pe care îl îngrijea? Repartizat la munca istovitoare din grajdurile de cai de la Auschwitz, Heinz s-a agățat cu disperare de credința că, dacă își îndeplinea îndatoririle în fiecare zi, avea șansa să prindă un nou răsărit. Din cei 2 011 de evrei care au fost arestați de Gestapo și deportați din Köln în 1941, doar 23 au supraviețuit. Heinz a fost unul dintre ei. Paginile acestei cărți îți dezvăluie povestea sa, o poveste care îți distruge încrederea în umanitate pentru ca apoi să o reclădească grație empatiei și credinței, adevărații salvatori ai omenirii. Recenzii „Henry Oster este mai mult decât un supraviețuitor. Relaterea lui despre cum și-a revenit din acea stare în care se simțea «ca și cum ar fi murit în multe feluri» este plină de speranță. Devotamentul său față de o familie extrem de iubitoare, respectul pentru ceilalți și parcursul său victorios în recăpătarea controlului vieții sunt o lecție pentru toți cei care se simt pierduți în lumea de azi.” ̶- Linda Rader Overman, autoarea cărții „Letters Between Us" „O carte de memorii dureroasă, care merge dincolo de orice imaginație.” – Stuart Kuttner, Redactor-Șef la News International „Nu poți să-ți imaginezi ororile unui lagăr de concentrare decât dacă ai fost acolo, vâzându-le, respirându-le, simțindu-le mirosul, tremurând în frig, făcându-te invizibil atunci când mâna morții se întinde spre tine. Dar Henry Oster, un evreu în vârstă de 16 ani, a fost acolo, condamnat la patru ani de iad. Alături de autorul Dexter Ford, oferă acum descrieri cutremurătoare despre uciderea deținuților atunci când nu mai puteau presta muncă utilă, dar și detalii despre alte evenimente îngrozitoare. Aceasta nu este doar o altă carte despre Holocaust. Aceasta este o experiență care îți poate schimba viața.” -  Stan Mott, Autorul cărții „The Absolute Alliance" Fragment „Fiecare dintre noi a primit în îngrijire trei sau patru iepe. Nemții ne-au spus foarte clar că acești cai erau mult mai valoroși decât noi, deținuții: dacă se întâmpla ceva cu unul dintre caii aflați în grija noastră sau cu vreun mânz, puteam fi siguri că nu am fi apucat să ni se repartizeze altul; am fi devenit «divertismentul de duminică», la fel ca în ghetoul din Łódź – am fi fost spânzurați la poarta principală, la amiază, în timp ce fanfara militară a lagărului ar fi interpretat o melodie sumbră.” Rezumat Eu sunt 70072    „De la ultima noastră întâlnire îmi amintesc ochii ei. Mă privește cu dragoste, cu disperare. Îmi ține capul în mâini, mă privește drept în ochi și mă sărută. Sunt fata ei, inima ei, dragostea ei. Nu uit cuvintele pe care mi le-a spus. Mi le repet zile întregi după plecarea ei. Amintește-ți cum te cheamă și de unde vii. Mă cheamă Luda Boczarowa, am cinci ani și sunt din Belarus.”   Lidia Maksymowicz a fost, atât cât destinul i-a îngăduit, Luda Boczarowa, o fetiță cu ochi albaștri luminoși, iubită și îngrijită de părinți și bunici. Apoi, înainte de a împlini 3 ani, a devenit pentru torționarii săi din cumplitul Pavilion al copiilor de la Auschwitz-Birkenau doar un număr: 70072. Timp de peste 15 luni, micuța Luda a îndurat frigul, foamea, singurătatea, frica permanentă și durerile atroce provocate de experimentele îngrozitoare la care o supunea însuși Îngerul Morții, Josef Mengele.   Totuși, în ciuda ororii, a supraviețuit pentru a-și spune povestea și pentru a-și căuta mama transferată în alt lagăr înainte de eliberare. Acum, povestea sa despre suferință și speranță a devenit o carte-avertisment care încearcă să exprime drama de dincolo de cuvinte a unui copil pus față în față cu moartea și cruzimea.    Tatuajul sărutat de Papa Francisc   Numărul tatuat pe brațul Lidiei Maksymowicz a atras atenția lumii întregi atunci când Papa Francisc a ales să-l sărute în mod simbolic în mijlocul Pieței San Damaso.     „A fost un simplu gest de reconciliere, pentru ca memoria trecutului să fie păstrată vie, să putem învăța din paginile negre ale istoriei, să nu se mai repete, să nu mai facem niciodată aceste greșeli.” – Papa Francisc   Mesaj din partea Lidiei Maksymowicz:   „Birkenau nu moare niciodată. Birkenau este o parte imposibil de șters din cei care au trecut pe acolo. Este un monstru care continuă să se facă auzit, să vorbească despre experiențele sale imposibil de descris.   Nu e deloc ușor să înfrunți toate acestea. Este misiunea vieții mele. Grea și indispensabilă, în același timp. O fac pentru minte, desigur. Dar o fac și pentru toți ceilalți, pentru prietenii mei, pentru cunoștințe, pentru cei pe care nu-i cunosc dar sunt partea din familia mea de oameni. Vreau să fiu clară, să spun răspicat ceea ce cred: întunericul lagărelor nu este arhivat într-o dată pentru totdeauna. Ura alimentată de locurile acelea este mereu la pândă, poate reapărea oricând. De aceea trebuie să fim vigilenți, să nu uităm, în primul rând, să povestim a ceea ce a fost.”