Fericirea se plătește cu lacrimi Mai mult decât oricare altă artistă, Édith Piaf reprezintă un simbol al curajului de a iubi. A fost o femeie care a dus la extrem și arta, și dragostea. Paris, 1944: la finalul ocupației naziste, cântăreața Édith Piaf este acuzată de colaboraționism. Dacă va fi găsită vinovată, muzica ei va fi interzisă în Franța. În timp ce încearcă, disperată, să își demonstreze nevinovăția, artista face cunoștință cu Yves Montand, un tânăr extrem de talentat, dar și nespus de ghinionist. Cei doi se îndrăgostesc și fericirea trăită alături de Yves o inspiră pe Piaf să scrie un cântec care a devenit legendă: La vie en rose. „Yves îi cuprinse umerii cu brațul. — Nu mă vei părăsi, nu-i așa? o întrebă. — Niciodată! strigă ea, râzând, cu capul dat pe spate și privindu-l intens. Simți cum un spin mititel îi străpunge inima, fiindcă știa prea bine că nu spune adevărul. Până acum, mai devreme sau mai târziu, se despărțise de fiecare bărbat care fusese bun cu ea și pe care-l iubise. De fiecare dată fusese ca o evadare. Uneori, nu credea că merită să fie iubită. Nu credea în noroc – și totuși nu-și dorea nimic în plus. Poate că, pur și simplu, nu credea în traiul mic-burghez care mergea mână în mână cu conceptul de iubire pe viață. Acea viață tihnită nu părea compatibilă cu meseria sa, cu felul în care încerca să exprime prin interpretare sentimentele care uneau un bărbat și o femeie. Dar, când se îndrăgostea, se simțea mult mai bine pe scenă, putea întrupa arta cu mai multă pasiune.“
Cărți,multe cărți.
