Editorial - De la eu la noi: un salt ca de la cer la pamant Iata, in curand se fac doi ani de cand am fost loviti de molima (deocamdata) fara leac COVID -19. Dincolo de toate balbele autoritatilor in impunerea restrictiilor, dincolo de presupusele/ misterioasele cauze ale maladiei asiatice, dincolo de interesele financiare uriase ale companiilor multinationale, dincolo de discutiile despre pierderea (temporara a) unor drepturi - dincolo de toate acestea, eu stiu un lucru: mi-am condus la groapa rude si prieteni, preoti, monahi si vladici. Si am asistat, prin intermediul presei, la alte numeroase inmormantari: actori, cantareti, intelectuali de marca, sportivi, doctori, profesori universitari, oameni politici si multe, multe alte categorii... Peste 55.000 de romani au disparut din vietile noastre, secerati de propriile boli carora virusul blestemat le-a dat o forta mortala! Asemeni unui diavol iscusit, virusul scoate toate ,,pacatele" fiziologice la lumina, neputintele organismului si carentele de aparare ale acestuia. Unii au asemuit situatia de fata cu un razboi, ceea ce nu este lipsit de temei. Frontul il reprezinta chiar vietile noastre, pierderile sunt zilnice: morti, betegiti (unii pe viata), nivel de trai scazut, lipsuri evidente. Si, peste toate, temerile cetoase fata de ziua de maine. De aceea, actele de bravada, de sfidare a unor reguli provizorii, de periclitare a unei stari de sanatate colectiva si asa precara imi par a fi in neregula. Suferinta este generala, de ce sa o adancim si noi cu gesturi inutile, flecareala si trancaneala fara temei, teorii fantasmagorice si caramizi in piept: eu stiu, eu fac, eu dreg, eu nu admit... Mai grav este ca si Biserica, prin cativa dintre oamenii sai, este tarata cu de-a sila in acest scenariu sumbru al contestarii oricarei actiuni menite sa opreasca raspandirea bolii. De fapt, pentru unii dintre acestia, nici macar boala nu exista, este o inchipuire si scamatorie a cercurilor de putere oculta. In fine... Ideea este ca pentru acesti frati ai nostri, mai mult decat iubirea pentru adevar (si care o fi acela, Singur Dumnezeu il stie!) este dispretul fata de tot ceea ce vine din afara tarii asteia, din afara unui popor roman idealizat si mitologizat (musai cu ADN geto-dacic si religie ortodoxa), din afara Bisericii Ortodoxe si aceea reprezentata izolat, autarhic, insular. Practic, vorbim despre o oaza intr-un ostrov plutind pe o mare de ostilitate, in care doar o ceata de crestini pravoslavnici au inteles adevarul teologic despre... resorturile medicale si sociale ale pandemiei. Seamana acesta cu un comportament de tip izolationist, aproape sectant, intens apocaliptic? Nu stiu sa spun cu exactitate si ma feresc de astfel de etichete. Dar putina decenta si ratiune nu ar strica, de vreme ce nimeni nu este in posesia adevarului absolut. Iar noi, ceilalti, care nu iesim in strada cu goarna de gat si nu batem toba pe retelele sociale sau apa in piua la predici (cu extraterestri si semnul Fiarei, apostazii si lepadari), ce ramane sa facem? Facem asa: vorbim aceste lucruri clar si omeneste, fata catre fata cu duhovnicul si medicul, pastram comuniunea cu fratii de credinta, cu Episcopii, preotii si monahii, tinem randuielile Bisericii cat mai complet cu putinta, ne rugam si - mai ales! - facem fapte de milostenie. Acestea de-abia ne vor aduce mare mangaiere si speranta reala, ne vor da un sens duhovnicesc vietii, ne vor apropia de sufletele speriate si obosite din preajma noastra. Asa ii vom putea intelege pe suferinzi, asa le putem alina, in numele lui Hristos, durerea de orice fel ar fi aceasta. Sa avem, asadar, un comportament hristic fata de aproapele, sa coboram raiul din cartile de cult si de pe frescele din biserici si sa-i lucram gradina acum, aici. Chiar nu vad ce ne poate impiedica? Poate doar ispita acelui eu stiu, eu am aflat, eu lupt pentru drepturile altora, eu apar la TV si pe retele, eu sunt de neclintit. Eu, vesnicul eu; niciodata, sau foarte rar, noi... PS 1. Formele de protest isi au si ele rolul lor: franeaza din elanul legislativ uneori abuziv al autoritatilor, arata faptul ca oamenii sunt cu ochii pe ei, incurajeaza o forma de vigilenta civica. Insa teologia subtila a Bisericii, dogmele eterne si Sfintii Parinti nu cred ca trebuie amestecate in aceasta rumoare fara sfarsit. Pentru asta avem asociatii si fundatii, organizatii si forme spontane de asociere strict laice, care pot sa tipe si sa organizeze proteste cat pentru toata lumea. Admir activismul unora, implicarea lor sincera, dar tonul face muzica: scandalul permanent decredibilizeaza orice cauza, invectiva ucide argumentul, fanatismul si ideile fixe alunga comuniunea. Iar amestecul dintre teologie si virusologie devine letal, iar cand se trece la amenintari cu lepadarea, afurisenia, ,,caderea din har" etc., atunci orice intelegere devine imposibila. PS 2. Nici ideea de a ne lasa cu totul in seama lui Dumnezeu nu e una foarte justa, ca rezolva El ,,cumva" situatia. Spun asta amintindu-va ca pana acum un secol si ceva oamenii erau infinit mai credinciosi, iar Dumnezeu era mult mai prezent in vietile lor reale. Cu toate astea, molimele faceau ravagii, presarand strazile targurilor si ulitele satelor cu cadavrele celor atinsi de ciuma, holera, tifos, gripe etc. Nu erau oamenii aceia credinciosi, nu-si puneau toata nadejdea in Bunul Dumnezeu? Ba da, cu siguranta, insa nu aveau la indemana formulele actuale de scapare: medicamente si medici, vaccinuri si clinici. Unde e atunci adevarul? Boli care au fost eradicate, dupa secole de chinuri si mormane de cadavre, strict prin mijloace medicale... Deci sa nu exageram, sa nu o luam pe aratura speculatiilor fara nici un fel de suport in real. - Razvan Bucuroiu
Cărți,multe cărți.
