„Discursul Rodicai Țichindelean este un amestec de realitate și ficțiune în măsura în care fluxul amintirilor se constituie ca un spațiu mitic al copilăriei, înscriindu-se în literatura de evocare a lui Ion Pillat din Casa amintirilor, dar și din însemnările scriitorilor români despre copilărie, percepută ca un “illo tempore”. Tonul evocativ, biografist este predominant, întrucât în centrul amintirilor se situează, pe rând, copilul, adolescentul, adultul, ipostaze ce definesc ființa umană în devenire, cu intenția vădită a autoarei de a fi persuasivă pentru a-și susține emoțiile și trăirile. Motoul de la începutul cărții, citându-l pe Paul Goma, este ilustrativ, în acest sens, gâsindu-și justificarea în rememorarea traseului existențial începând din faza de increat. Evocarea este susținută de ilustrații realizate de însăși autoarea, dovedindu-și polivalența, fie prin jocul liniilor, al frazelor ample, dar și prin discurs liric, deopotrivă forme ale exprimării emoției. Prin cele două tipuri de discurs, narativ și liric, Rodica Țichindelean, își pune sufletul pe tavă pentru a dezvălui acea “eternă reîntoarcere”, creând o adevărată apoteoză a satului cu toate misterele și miracolele lui, într-o viziune personală, prin care eroina se definește ca ființă umană în devenirea ei între cer și pământ.” — Elena Netcu
Cărți,multe cărți.
