Imnuri către Dumnezeu. Cuvântări, rugăciuni și poeme înălțătoare

Grigorie de Nazianz, cunoscut și sub numele de Grigore Teologul, a fost un important teolog creștin, episcop și poet din secolul al patrulea. Considerat unul dintre cei Trei Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, este recunoscut pentru contribuțiile sale semnificative în teologie și literatură.   Opera lui Grigorie de Nazianz se caracterizează prin profunzimea spirituală, stilul retoric sofisticat și exprimarea vibrantă a credinței creștine. Poemele și imnurile de natură religioasă, filosofică și morală, abordează subiecte precum credința în Dumnezeu, rolul umanității în planul divin, virtuțile și viciile morale, fiind adesea îmbinate cu invățături teologice ce reflectă preocupările sale pentru înțelegerea credinței și a doctrinei creștine. Sf. Grigore a folosit figuri de stil retorice, metafore și simboluri pentru a ilustra concepte teologice abstracte și pentru a inspira credincioșii să mediteze asupra înțelesurilor profunde ale credinței.   Grigorie de Nazianz (329-389) este considerat unul dintre sfinții Părinți ai Bisericii , alături de Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Sfântul Augustin etc., autorități în domeniul teologic, a căror viață și operă exprimă în totalitate doctrina ortodoxă și sfințenia creștină. A fost episcop al Constantinopolului și, datorită înțelepciunii de care a dat dovadă, este singurul care a primit titlul de „Teologul”, în afară de evanghelistul Ioan. Se poate spune că există o legatură de suflet între poporul român și Sf. Grigorie Teologul, o parte din capul său aflându-se la Mănăstirea Slatina din județul Suceava, fiind prima oară adus de la Constantinopol de către domnitorul Alexandru Lăpușneanu, și readus înapoi după un periplu prin Rusia țaristă în timpul Primului Război Mondial.   Cartea de față cuprinde: cinci cuvântări ale sfântului cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun o colecție de poeme dogmatice și imnuri de slavă închinate lui Dumnezeu.   Cele cinci cuvântări clarifică în mod ortodox probleme legate de teologie și iconomie creștină. În ce privește teologia, sfântul vorbește despre Dumnezeu ca Treime, oferind publicului de atunci și de acum învățături care alungă îndoielile și neînțelegerile referitoare la Tatăl, Fiul și Sfântul Duh și la relația dintre aceștia. În ce privește iconomia, aceasta cuprinde toate tainele referitoare la cea de-a doua persoană a Treimii, Hristos, de la nașterea și până la învierea Sa. Poemele dogmatice urmăreau, la vremea la care au fost scrise, să transmită învățătura creștină într-o formă accesibilă și captivantă, asemănătoare poemelor lui Homer. Imnurile care încheie această carte înalță sufletele, purificându-le de zgomotul și tulburarea lumii în care trăim.   *   „O, Tu, mai presus de toate, căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud? Cum Te va cânta cuvântul, căci nu ești de grăit cu niciun cuvânt. Cum Te va contempla mintea, căci nu ești cuprins de nicio minte, Singur Tu fiind de negrăit, ca unul care le-ai creat pe toate cele cu grai Singur Tu fiind de necunoscut, fiindcă le-ai creat pe toate cele cu cuget Toate, și câte grăiesc, și câte nu grăiesc, Te cuvântă. Toate, și câte cugetă, și câte nu cugetă, Te cinstesc. Căci dorurile și durerile tuturor sunt în jurul Tău.”   Căci trebuie să se petreacă în mine schimbarea cea bună și, așa cum din cele care erau mai fericite au venit cele triste, tot așa din cele triste au venit cele care sunt mai fericite, «căci unde s-a inmulțit păcatul, acolo a prisosit harul» și, dacă gustarea aceea a dus la osândă, cu atât mai mult patimile lui Hristos la îndreptarea din credință! Să sărbătorim deci nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumește, ci supralumește; nu pe cele ale noastre, ci pe cele ale Celui al nostru, sau, mai bine zis, pe cele ale Stăpânului; nu pe cele ale slăbiciunii, ci pe cele ale tămăduirii; nu pe cele ale creației de la început, ci pe cele ale creației noi de acum.”   „Dumnezeu a fost este și va fi de-a pururi sau, mai bine zis, este de-a pururi, deoarece vorbele «a fost» și «va fi» sunt secțiuni ale timpului nostru omenesc și ale firii mereu curgătoare, pe când vorba «este de-a pururi» afirmă o numire pe care El Însuși Și-o da, când a vorbit cu Moise pe munte. Căci, deoarece El cuprinde în sine totul, El este existența cea fără de început și fără de sfârșit, este ca un ocean de ființă nesfârșit și nemărginit, lucru care depășește orice cugetare cu privire la timp și la natura, întrezărit de minte doar […].” Grigorie de Nazianz