Imersiv

Octavian Herța este scriitor, are talent, are stil. Stilul face diferența dintre un jurnalist și un scriitor. Înseamnă și stilistica unei existențe! Să zicem, după Mihai Zamfir, “că stilul este o modalitate recognoscibilă, în care un scriitor își tratează limba”. Cartea asta este o păpușă rusească, în care fiecare poveste o conține pe următoarea, într-un perpetuu de-a v-ați ascunselea, în care căutarea este doar pretext pentru jocul în sine. Și, ca în orice matrioșka, există păpușa-mamă, povestea-far care trage după sine celelalte povești, nu doar însumându-le, ci și ordonându-le, justificându-le existența și călăuzind cititorul de-a lungul întregului roman. „Imersiv” poate fi înțeles și ca o carte autobiografică (deși conține o multitudine de aspecte fictive, de la nume de personaje până la întâmplări care nu s-au petrecut niciodată, cel puțin nu în realitatea convențională), urmărind, pe mai multe paliere narative, povestea unei familii obișnuite din Piteștiul anilor ’80, în care autorul devine, rând pe rând, observator și personaj, dezvăluind și încifrând în același timp elementele care descompun și recompun propria-i existență, dar și pe cele ale mamei, tatălui, fratelui ori bunicilor. Căsnicia nefericită a părinților, dramele individuale ale fiecăruia dintre ei, bunicii percepuți ca refugiu pentru mamă și copii, o poveste de dragoste dintre o fetiță cu gene lungi ca niște aripi de fluture nocturn și un băiat care se caută pe sine, regăsindu-se uneori în cărți, alteori în vise, o încercare eșuată de ieșire dintr-un labirint imposibil, prietenia ca eternă reîntoarcere, arheologia unei copilării recuperate din fragmente aparent disparate – toate acestea sunt articulații de mecanism și totodată povești de sine stătătoare. Aproape pe nesimțite, asemenea unui constrictor nevăzut, povestea-mamă se insinuează printre poveștile-fiice, le mângâie, acaparează și, ineluctabil, le devorează într-un joc dramatic, pe care nimeni nu-l câștigă.