Diafanul exprima filosofic insotirea privirii cu gandul. Nici corp in sine, ca aerul, nici calitate particulara a unui corp transparent, diafanul este un nume de imprumut al luminii. Pentru Aristotel, imaterialitatea luminii asigura conditia unitatii dialectice dintre experienta sensibila si cunoasterea intelectuala. El traducea astfel, sub forma empirica, fondul comun stabilit de Platon intre identitatea fiintei si realitatea ei imediata transpusa in limbaj sau in imagine.
Toata traditia filosofiei si stiintei antice si medievale, pana la Descartes si Kepler, va utiliza diafanul pentru a defini mediul de manifestare a luminii si posibilitatea perceptiei spatiului si a culorilor. Istoria acestei notiuni traverseaza domeniile fizicii, esteticii si cosmologiei. Stiinta moderna a detronat diafanul din postura de concept operatoriu al luminii. Termenul a intrat in domeniul public al literelor. Cu pretul unei cercetari minutioase a textelor antice si medievale, cartea traseaza destinul acestei notiuni de frontiera intre imanent si transcendent.
Cuprins:Definire prin sensibil;Cosmologie si estetica. Alternativele imaginii;?Piatra aceasta imi este lumina? (Noetica si iluminare);Lanterna lui Empedocle;Termenul de mijloc sau locul chiasmului;Fiinta de imagine;Imaginea infinita.
Cărți,multe cărți.
