Se intampla tot mai rar, in literatura contemporana, sufocata de artificialitate si nocive imitatii, sa ne intalnim cu acei curajosi creatori care au capacitatea sa-si dezveleasca miezul launtric fara teama de a se expune unor judecati critice nedrepte. Adriana Badilescu este, fara indoiala, unul dintre acestia. Ea scrie marturisindu-ne ca poezia ii asigura hrana interioara suficienta arderii pe unicul rug care ne este dat, fie ca-l meritam, fie ca nu: propria existenta. Si o face pentru a aduce prinos de recunostinta oamenilor care i-au dat viata si care i-au condus pasii prin primele lumini intrezarite dupa umbra genezei, invocati adesea cu gesturi ritualice in cartea de fata, mama si bunicul, cei care au ajutat-o, de-a lungul atator ierni si primaveri, sa transforme copilul odinioara inaltand zmeul abisal in codana cu par balai care isi descopera uimita frumusetea si o duce cu sine mai departe spre varsta intelepciunii? Versurile ei se remodeleaza apoi intr-o autentica si delicata
Cărți,multe cărți.
