Anii cenusii. Vol.2: Pretul evadarii

Anii cenusii. Volumul 2: Pretul evadarii. Povestea Silviei Cred acum, dupa trecerea timpului, ca fiecare dintre noi cei multi si anonimi, am actionat la intamplare, depasiti de evenimente, alegand de fiecare data in mod egoist, varianta care parea cea mai sigura cale catre un fel de castig imediat, material sau moral. Revolutie. Focuri de arma ratacite, din zorii diminetilor pana tarziu in linistea noptilor. Si apoi teama creata de confuziile istoriei suprapuse peste cele intentionate, confectionate de viitorii conducatori. Si incertitudinea strecurata in minte, necesara criminalilor care vor schimbare fara prea multe explicatii date oamenilor, acelor oameni fara experienta, curaj sau forta, care urmau sa fie apoi chemati la urne pentru a vota, adica pentru consfintirea legala a pacalelii. Ca nu aveam experienta unei revolutii sau cel putin a unor evenimente comparabile, in care sa fi fost antrenati, direct sau indirect, nu era de mirare. Dar faptul ca ne lipsea obisnuinta de a fi noi insine, vii si functionali, cu opinie pe care sa o putem face cunoscuta fara teama de a fi pedepsiti, asta da, era grav. Revolutia ne-a prins revoltati, dar fara personalitate si nervi, ca niste serpi fara dinti, pusi sa danseze dupa muzica unor fluiere grotesti. Fragment din cartea "Anii cenusii. Volumul 2: Pretul evadarii" de Alex Maroiu: "Din copilarie faceam colectie de harti si de tot felul de carti si lecturi de calatorie. Pentru mine, o harta a fost mereu un motiv serios de visare. In institut, ii vedeam si ii auzeam pe cei din jurul meu umbland dupa bilete de avion, intreband de bani, de bani ade-arati, adica de dolari sau de alte valute, de pasapoarte, de vize, de toate acele lucruri si notiuni interzise celor fara lucruri care te faceau sa visezi, sa speri si sa compui in gandul tau planuri interminabile care insemnau calatorii. Subiectul ?Deplasari in strainatate" nu era accesibil tuturor. Pentru cei mai multi, era chiar interzis. Era cel mai evident criteriu de departajare a salariatilor in ?salariati de categoria I" (cu viza) si ?salariati de categoria II-a" (fara viza). Observam cum sefii se interesau cat se putea de discret de urmatoarea lor deplasare, de cate zile dureaza si cand li se va aduce pasaportul de serviciu de la minister. Dispareau, de cele mai multe ori prin surprindere, discret, ca niste infractori care se ascund. Dispareau fara sa-si ia la revedere, fara sa-si arate chipul transfigurat de satisfactie, fara cel mai mic gest care ar fi putut trezi revolta celorlalti. Apareau apoi, mai putin discret, dar mereu precauti sa un starneasca invidii. In institut, de obicei deplasarile externe se aranjau ?de afara" si evident, ?ca urmarea unui telex venit de la partener, care avea o problema grava si urgenta de rezolvat". Nu doar sefii plecau, ci si tinerii ingineri ca mine si acest lucru era insuportabil. Unii din colegii nostri plecau si ei, mai rar, pe durate mai scurte, totusi plecau. Observam si cat de rapid se adaptau cei tineri la ?tehnica" de a efectua o delegatie, incepand de la camuflarea ei printr-o indiferenta simulata perfect si continuand pana la data efectiva a plecarii, cu abordarea unor subiecte de diversiune, care sa distraga atentia celorlalti de la subiect, ca si cum nu ei urmau sa plece. Si apoi brusc dispareau, ?n-am stiut nimic pana in ultima clipa, mi-am facut bagajul in zece minute, mi-am uitat si trusa de ras, mi-am cumparat alta ACOLO". Si apoi zambetul tamp afisat la intoarcere, cand imparteau pixuri la colegi, "A fost ingrozitor, totul, mai ales avionul, ce mai, o porcarie!" (Nely, rasfoind oarecum in joaca ultimul numar din ?Paris Match"). O, Doamne, cat de tare dureau deplasarile colegilor nostri cu relatii! Pentru ca nimic nu doare mai tare ca umilinta profesionala, nedreptatea materializata in deplasari in strainatate si in prime date pe ascuns! Intr-o astfel de stare ma aflam, dupa ce Nely, colega noastra proiectanta, care tocmai se intorsese la serviciu dupa un concediu medical lung si cu care, in mod normal trebuia sa fac echipa la urmatorul proiect, m-a lasat singura dupa cateva zile, plecand intr-o deplasare zisa urgenta impreuna cu Ionescu. O deplasare ?ceruta de un director de la institutul de afara", Ionescu, vorbind poate singur la telefon ca sa intelegem ce dorea)."