Pe un fond madrigalesc isi descinta (ca sa nu spun ca-si rasfata, cum, in realitate, face) Viorel Bucur nostalgiile care napadesc peste o erotica imnica in fond, melancolica in expresie. Ii rezulta astfel, in aceste (ab)surdele zilei, o suita de madrigaluri-elegie sau de elegii-madrigal. O senzualitate tinuta sub control (al autoironiei mai ales) tisneste totusi cu spontaneitate, dind in idealizari florale ale iubitei („de cind ti-ai schimbat rochia/ cu petalele nalbei?/ oare nu-ti era de-ajuns floarea ciresului?”), dar tinind mereu astfel de entuziasme ale memoriei senzuale si sentimentale in proximitatea unei cenzuri dramatice. Mai degraba din pragul retrospectiei decit din cel al actiunii adoratorii, poemele sale vibreaza totusi de prezenta iubitei, dupa cum vibreaza, simultan, si de prezenta primejdiei. Galanterii amenintate, dar inca animate, profeseaza Viorel Bucur, cu nonsalanta garantata de umorul de sine si asigurata deopotriva contra emfazei si pretiozitatii. (Al. Cist
Cărți,multe cărți.
