„Dar, din fericire, nici școala nu dura pentru totdeauna. Vara ne întorceam la țară, iar eu și Marceluș aveam din nou trei luni la dispoziție să ne gândim la o viață mai bună. Poate pentru că mai crescusem, mi-am făcut curaj și am întrebat-o pe maică-mea de ce trebuie să muncesc dacă n-am niciun beneficiu din asta. Ea m-a privit încruntată, și am simțit cum vine un răspuns tăios și răspicat fără niciun argument în el: — Pentru că așa trebuie! Vorbele rostite atât de rapid sunau ca zgomotul unui bici plesnind aerul. Voiam să-i zic mai multe, dar trebuia să mă împac cu ideea că mi-o voi lua nasol de tot. Nu merita. Oricum n-aveam ce să fac. Eram prizonierul unei vieți pe care n-o alesesem. O viață plină de chestii pe care trebuia să le fac doar pentru că așa ziceau cei care mă aduseseră pe lume. Fără să-mi ceară părerea.“
Cărți,multe cărți.
