Un strop de ura este primul volum al seriei Veacul Nebuniei . • Bestseller The New York Times Epoca masinilor tocmai a inceput, dar veacul magiei refuza sa piara... Primul volum al trilogiei Veacul nebuniei ne poarta in viitorul lumii descrise in PRIMA LEGE. In Adua a inceput o adevarata revolutie industriala, totul pare sa se schimbe, dar vechile dusmanii cer inca razbunare. Nordul se pregateste sa invadeze din nou Englia, iar Leo dan Brock lupta sa castige faima si victoria in lupta impotriva navalitorilor. Din pacate, nestatornicul print Orso, fiul regelui Jezal, se pricepe sa dezamageasca, nu sa-si respecte promisiunile. Savine dan Glokta, fiica celui mai temut om din Uniune, o investitoare celebra, planuieste sa ajunga in varful piramidei sociale, indiferent de mijloacele pe care va fi silita sa le foloseasca pentru a-si atinge scopurile. Revolta ameninta echilibrul fragil din Englia, iar puterile magice ale unora dintre locuitori risca sa destabilizeze si mai mult o societate deloc armonioasa. Abercrombie continua sa faca tot ce stie el mai bine, asa ca puneti-va centurile de siguranta, pentru calatoria in care va invita in Un strop de ura... - Robin Hobb , autoarea seriilor de succes Farseer si Corabiile Insufletite Fir-ar sa fie, cartea asta-i de-a dreptul magnifica! - Adrian Tchaikovsky , autorul bestsellerelor internationale Copiii timpului si Copiii distrugerii In lumea lui Abercrombie nu este loc pentru alb si negru, dar exista loc pentru glorie. In lumea lui Abercrombie nu este loc pentru eroi, dar exista loc pentru personaje memorabile. In lumea lui Abercrombie exista loc pentru lupte sangeroase, pentru forta bruta, pentru ura, pentru groaza, dar si pentru un strop de magie. Fiindca lumea lui Abercrombie este locul unora dintre cele mai puternice povesti grimdark fantasy. - Marian Coman, redactor-sef Armada Traducere din limba engleza de Ruxandra Toma. Fragment din cartea "Un strop de ura. Seria Veacul nebuniei. Partea I" de Joe Abercrombie "Au mancat intr-o carciuma exagerat de scumpa, cu geamuri acoperite cu un strat gros de funingine si cu farfurii la fel de murdare. Untura si-a infulecat repede friptura cu sos, dupa care, balind ca un caine flamand, s-a uitat la Vick. Femeii nu-i placea sa-i simta ochii aia mari si tristi atintiti asupra ei, dar a mancat pe indelete si chiar si-a sters farfuria cu bucati de paine. Alt obicei deprins in lagar. Obicei nascut din faptul ca niciodata nu primea cat sa se sature. Daca mesteci indelung fiecare dumicat, ai senzatia ca mananci mai mult. Au asteptat sa se insereze, desi, din cauza fumului din Valbeck, seara incepuse sa cam semene cu ziua si parca era si mai cald acum, cand soarele, cu fierbinteala de metal topit, apunea in spatele cosurilor industriale ridicate in vest. Apoi, aidoma unor sobolani printr-o movila de baligar, si-au croit drum prin stradutele dosnice, asfixiante si intesate de oameni, punand tot felul de intrebari pe ocolite, incercand sa afle unde anume ar putea sa se ascunda Distrugatorii. Vick isi analizase povestea de o suta de ori. O analizase si pe a lui Untura. Si atat de mult le repetase pe ambele, incat minciunile i se pareau acum parte din viata ei, mult mai adevarate decat adevarul. Avea cate un raspuns la oricare intrebare, cate o inventie pentru orice suspiciune, o gra-mada de scuze care o faceau sa dea bine, dar nu prea bine. Singurul lucru pentru care nu fusese pregatita au fost tocmai aceste cuvinte: - Distrugatorii? a intrebat-o un baietel care-si oferea trupul pe doi bani, fara sa se deranj eze sa-si coboare vocea. Socotesc c-o sa-i gasesti pe ulita aia care se face din strada Ramnard. Si a strigat la o fetita care facea trotuarul si care acum isi aranja cat mai bine bretelele rochiei pe umarul gol, plin cu semne de varsat de vant: - Cum se cheama ulita aia unde se aduna Distrugatorii? - Nu stiu daca se cheama in vreun fel. Si fatuca s-a apucat iar sa zambeasca la trecatori. Atat de indiferenti pareau in legatura cu aceasta informatie, ca-ti dadeau impresia ca Distrugatorii nu s-ar fi ocupat decat cu broderia, nu cu racolarea a tot felul de rebeli cu ajutorul carora sa sfasie tesatura societatii. Oase Betege zicea despre superiorul Risinau ca nu-i decat un umflat batut in cap, fara imaginatie, dar foarte loial. Judecand dupa nepasarea cu care oamenii de aici vorbeau despre tradare, insemna ca situatia din Valbeck ii scapase rau de tot de sub control. Femeile le-au indicat un codos care-si ranjea fasolea la ei. Dupa oarece targuieli, codosul le-a aratat un cersetor ciung. In schimbul catorva banuti, cersetorul i-a trimis la un fierar somer, care vindea chibrituri de pe o taraba pe roti. Fierarul i-a trimis la un depozit vechi dintr-un gang. In fata usii era o namila de om. Lumina de la unul dintre geamurile de la etaj se reflecta in ochelarii lui rotunzi, care pareau minusculi pe teasta lui uriasa. Din prima clipa Vick si-a dat seama ca ar putea sa le faca probleme. Da, si din cauza ca era atat de mare - aproape cu un cap mai inalt decat ea si cu umeri vanjosi, probabil indesati cu greu in haina-i jerpelita. Dar mai ales din cauza privirii pe care i-o aruncase cand a dat cu ochii de ea. O privire parca plina de regret. Nici urma de fudulia aia a barbatilor care se cred mari si tari, ci o privire in care se citea remuscarea, asa cum au numai oamenii cu adevarat periculosi. Vick cunostea bine privirea asta: o vedea in oglinda in zilele ei cele mai proaste. Si, ca sa nu mai aiba nicio indoiala, a observat si tatuajul de pe pumnul barbatului, inainte ca acesta sa si-l ascunda iute in maneca. O secure si un fulger incrucisate deasupra unei gherete daramate. Stele albastre pe articulatiile degetelor. Pe toate articulatiile. Tatuajul scararului. Primul pe ziduri la asediu. In prima linie la orice atac. Trecuse prin cinci batalii si scapase cu viata. Probabil ca nu voia sa-si aminteasca de iadul prin care trecuse."
Cărți,multe cărți.
