Teologia refomatorilor

Teologia reformatorilor reuseste sa articuleze perceptia pe care o aveau despre propria teologie cei cinci stalpi ai Reformei: Martin Luther, Ulrich Zwingli, Jean Calvin, Menno Simons si William Tyndale. Autorul reface contextul activitatii lor, surprinzand climatul spiritual al epocii. Apoi contureaza portretul fiecarui reformator in parte si al teologiei sale, cu accent pe aspectele care au contribuit la efortul comun de reformare. Timothy George detaliaza pretioasele contributii pe care acesti barbati le-au avut pe teme care, din punct de vedere istoric, reprezinta piloni de baza ai credintei crestine: Biblia, persoana lui Isus Cristos, mantuirea, Biserica si lucrurile de pe urma. Miza nu e doar de a documenta teologia acestor reformatori, ci si de a ajuta Biserica din zilele noastre sa inteleaga mai limpede si mai riguros datoria pe care o au in prezent cei care sunt credinciosii singurului Dumnezeu adevarat. "La fel ca multi alti profesori, am pus Teologia reformatorilor de Timothy George pe lista lecturilor obligatorii, inca de la data primei publicari ? deoarece este clara, de incredere, onesta istoric si densa teologic. Acum, o carte care oricum era deja buna devine si mai buna in aceasta editie revizuita si adaugita. Pentru profesori, studenti si chiar pentru publicul cititor mai larg, este cea mai potrivita pregatire pentru aniversarea a 500 de ani de la debutul Reformei protestante." (Mark Noll ? profesor de istorie, University of Notre Dame) Timothy George a fost decan la Beeson Divinity School din cadrul Samford University, inca de la fondarea scolii, in 1988. A scris peste 20 de carti si este editor general al Reformation Commentary on Scripture. Face parte si din consiliile editoriale consultative ale unor publicatii precum Christianity Today, First Thing si Books & Culture. Pastor ordinat, George este totodata si presedintele Comisiei pentru Doctrina si Unitate Crestina a Aliantei Mondiale Baptiste. Fragment din volumul "Teologia refomatorilor" de Timothy George: ?Omul dindaratul mitului Putine personalitati din istoria crestinatatii au fost atat de pretuite sau dispretuite precum Jean Calvin. Majoritatea crestinilor, inclusiv mare parte a protestantilor, stiu doar doua lucruri despre el: Calvin credea in predestinare si l-a trimis pe Servetus la rug. Din aceste doua afirmatii, ambele adevarate, se dezvolta o imagine caricaturala, frecvent intalnita, de mare inchizitor al protestantismului, tiranul crud din Geneva, un individ urzsuz, inacrit si profund inuman. Aceasta imagine distorsionata isi trage radacinile, in parte, chiar din vremea lui Calvin, cand nu era nicidecum iubit de toata lumea. De pilda, in 1551, cand canonicii catedralei din Noyon, orasul natal al lui Calvin, au primit vestea mortii reformatorului, au sarbatorit si au dat multumiri lui Dumnezeu pentru ca l-a luat din mijlocul lor pe celebrul eretic. Dar bucuria lor n-a durat prea mult, caci au descoperit ca zvonul despre moartea era fals. Au fost nevoiti sa-l mai suporte inca 13 ani pe Calvin! In 1577, Jerome Bolsec, protestant revenit in sanul Bisericii Catolice, a publicat un atac abject la caracterul lui Calvin. Bolsec il descria pe Calvin nu doar ca fiind arogant si irascibil ? cum, de fapt, si era ? ci si ca betiv, adulter si homosexual ? invinuiri de care sigur nu se face vinovat. Recurgand la o evidenta lovitura sub centura, Bolsec mai sustinea si ca suferinta cronica a lui Calvin ar fi fost osanda lui Dumnezeu; ?paduchii si viermii care-i misunau pe tot trupul" erau pedeapsa pentru erezia sa. Nici modernii care-l detesta pe Calvin n-au fost mai blanzi cu el. Liberalismul de secol XIX a vazut in persoana lui Calvin ?marea fantoma neagra, un om rece, sumbru, insensibil, repezit... nimic bun nu emana din persoana lui". Pentru numerosi crestini de azi, Calvin este scheletul stanjenitor pe care ar prefera sa-l tina ferecat in dulapurile istoriei. Mi s-a spus ca, uneori, astfel de urmasi deceptionati ai Reformei stau in fata celebrei statui a lui Calvin din Geneva si arunca oua spre chipul sobru care ii priveste de sus. La polul opus calvinofobiei sta, la fel de distorsionata, calvinolatria. In 1556, reformatorul scotian John Knox descria Geneva lui Calvin drept ?cea mai desavarsita scoala a lui Cristos care a existat vreodata pe pamant de la apostoli incoace". Altii au mers pana acolo incat sa-l infatiseze pe Calvin nu doar ca pe cel mai mare dascal al doctrinei crestine dupa Pavel, ci si ca pe o calauza aproape infailibila in toate sferele activitatii umane, de la arta si arhitectura, la politica si economie. Fara umbra de indoiala, cea mai cunoscuta incercare de a prezenta ?un Calvin fara hibe" este biografia clasica scrisa de Emile Doumergue, care a aparut in sapte volume in folio, la cumpana dintre secolele XIX si XX. Doumergue a produs ceea ce va ramane, cu certitudine, cea mai completa si detaliata biografie a lui Calvin scrisa vreodata. Dar, in ciuda calitatilor acestei lucrari impresionante, ea ramane in esenta un exercitiu de hagiografie. Sub pana lui Doumergue, Calvin arata prea bine ca sa fie credibil, iar sub cea a lui Bolsec e prea diabolic ca sa fie om. Nu contribuim cu nimic la adevarul istoric nici daca-l infatisam pe Calvin de o bunatate angelica, nici daca il portretizam de o rautate diabolica. A fost, asa cum declara Luther cu privire la orice crestin, un pacatos si in acelasi timp un sfant."