”Adevarul este dureros. El seamana cu o operatie pe cord deschis, fara anestezie. Dar oricum trebuie spus. Daca vom tacea noi, Sfanta Scriptura scrie ca vor vorbi pietrele! Elena Postolachi-Soimu din Floresti, in cartea Surghiunul, isi asterne memoriile, mentionand: „plang atunci cand scriu”. Cea care a trait intre ghetarii Siberiei 17 ani de zile isi inmoaie pana in lacrimile pietrelor, mai inainte ca acestea sa inceapa a vorbi. Amintirile ei sunt un rechizitoriu la adresa regimului criminal adus cu tancurile in Basarabia la 28 iunie 1940. Un rechizitoriu necesar. Memoria e cea mai de seama avere pe care o putem lasa mostenire urmasilor nostri. Cu ajutorul ei putem recupera timpul pierdut. Timpul furat. Timpul abandonat.” (Nicolae Dabija) * ”Elena Soimu (astazi, Postolachi) avea, la momentul deportarii, o varsta aproape la fel de glorioasa a cea a Elenei Siupur, si-anume 10 ani. Nevinovatia varstei, dar si rapida (prea rapida!) maturizare i-au oferit spiritul de observatie si comprehensivitatea, calitati care au stat la baza scrierii celei de-a doua parti a volumului de fata. Prima parte apartine mamei doamnei Postolachi, Maria NestorSoimu, impreuna cu care a fost deportata in anul 1941. Cele doua parti constituie un tot atat de unitar, incat indraznim sa ne luam libertatea de a ne referi, mai jos, la cele doua doamne ca si cand ar fi vorba de un singur autor, incredintati fiind si de faptul ca in acest fel nu vom incalca vointa lor.” (Silviu B. Moldovan)
Cărți,multe cărți.
