”Adevărul este dureros. El seamănă cu o operație pe cord deschis, fără anestezie. Dar oricum trebuie spus. Dacă vom tăcea noi, Sfânta Scriptură scrie că vor vorbi pietrele! Elena Postolachi-Șoimu din Florești, în cartea Surghiunul, își așterne memoriile, menționând: „plâng atunci când scriu”. Cea care a trăit între ghețarii Siberiei 17 ani de zile își înmoaie pana în lacrimile pietrelor, mai înainte ca acestea să înceapă a vorbi. Amintirile ei sunt un rechizitoriu la adresa regimului criminal adus cu tancurile în Basarabia la 28 iunie 1940. Un rechizitoriu necesar. Memoria e cea mai de seamă avere pe care o putem lăsa moștenire urmașilor noștri. Cu ajutorul ei putem recupera timpul pierdut. Timpul furat. Timpul abandonat.” (Nicolae Dabija) * ”Elena Şoimu (astăzi, Postolachi) avea, la momentul deportării, o vârstă aproape la fel de glorioasă a cea a Elenei Siupur, şi-anume 10 ani. Nevinovăţia vârstei, dar şi rapida (prea rapida!) maturizare i-au oferit spiritul de observaţie şi comprehensivitatea, calităţi care au stat la baza scrierii celei de-a doua părţi a volumului de faţă. Prima parte aparţine mamei doamnei Postolachi, Maria NestorŞoimu, împreună cu care a fost deportată în anul 1941. Cele două părţi constituie un tot atât de unitar, încât îndrăznim să ne luăm libertatea de a ne referi, mai jos, la cele două doamne ca şi când ar fi vorba de un singur autor, încredinţaţi fiind şi de faptul că în acest fel nu vom încălca voinţa lor.” (Silviu B. Moldovan)
Cărți,multe cărți.
