Dinu Flamand deschidea cu versurile din Apeiron (1971) seria de carti ale poetilor formati in cercul revistei Echinox, pe care o vor continua, in acelasi an, Ion Mircea si Adrian Popescu. In aceasta emblematica treime echinoxista, in care unul dintre foarte tinerii confrati anunta un mare, aproape ascetic elan purificator al fiintei fascinate de figura ca si cristalina, astrala si muzicala a lumii, iar celalalt se inchina cu o umilinta franciscana in fata miracolului de fiecare zi al fapturii surprinse in proaspete si fragede tonalitati de acuarela, Dinu Flamand propunea o alta nuanta a ceremonialului liric: patrunsa de seve telurice mai aspre, lumea lui elementara, vibrand de fierberi vegetale comprimate, isi sublima imaginile abia intr-un al doilea timp, ca sub un control al veghei contemplative chemate sa corecteze vitalitatea dezordonata intr-o geometrie desenata de spirit. Stramosul inca apropiat, Lucian Blaga, isi spunea astfel inca de trei ori cuvantul in ecouri puternic individualizate, arhetipalul imprimandu-si, mai devreme sau mai tarziu, pecetea asupra momentului existential. (...)
Cum s-a spus, Dinu Flamand nu e un poet "monoton" si monocord, poezia sa rezerva o anume doza de "imprevizibil". Dar o unitate de adancime a viziunii exista, de n-ar fi decat sa mai amintim o data parcursul de la initiala "instrainare familiara" la mai recentul "frig intermediar" si la incercarea de a concilia contrariile in acea dialectica subtila aq plinului si golului, interpretata personal si modelata de tensiuni, nelinisti si aprehensiuni proprii cu privire la fragilitatea raporturilor dintre eu si lumea plina de contradictii si de incertitudini in care traim.Ion POP
Cărți,multe cărți.
