Stapanul inelelor: Cele doua turnuri

Cartea Cele doua turnuri face parte din seria Stapanul inelelor Frodo si prietenii sai isi continua calatoria presarata de primejdii in incercarea de a-si implini misiunea si de a distruge Inelul in Haul destinului si a-l impiedica pe Sauron sa cucereasca Pamantul de Mijloc. Dar drumul lor e tot mai greu, Gandalf, vrajitorul, a disparut luptandu-se cu un spirit intunecat din minele din Moria. Iar omul Boromir a fost sedus de puterile Inelului si a pierit apoi in lupta cu orcii incercand sa-si repare greseala. Cat despre Frodo si Sam, ei sunt acum singuri, urmariti de o figura misterioasa oriunde s-ar duce. Una dintre cele mai importante opere de fictiune ale secolului XX. - Sunday Telegraph Citeste toate titlurile seriei Stapanul inelelor: ? Cartea 1: Fratia inelului ? Cartea 2: Cele doua turnuri ? Cartea 3: Intoarcerea regelui Fragment din cartea "Stapanul inelelor: Cele doua turnuri" de J.R.R. Tolkien: "Noaptea se pogora tot mai rece. Aragorn si Gimli adormisera si, de cate ori se trezeau, il vedeau pe Legolas in picioare, alaturi de ei, sau plimbandu-se de colo-colo, inganand incetisor pe limba lui, si, pe masura ce canta, se aprindeau stelele dalbe pe bolta neagra. Astfel se scurse noaptea. Privira impreuna cum cresteau agale zorile pe cerul acum gol si senin, pana ce, la o vreme, se ivi si soarele. Era palid, straveziu. Vantul ajunsese la rasarit si toata ceata se risipise; in jurul lor, se intindeau tinuturi mohorate si nesfarsite in lumina amara. In fata si spre rasarit, vazura platourile golase bantuite de vant ale Rohanului, pe care le mai zarisera candva, de pe malul Raului cel Mare. Intre apus si miazanoapte se ridica neclintit intunecatul codru Fangorn; poalele lui umbroase se intindeau pe inca vreo zece leghe, iar povarnisurile impadurite se pierdeau hat-departe, amestecandu-se cu zarea albastra. Undeva indarat palpaia, ca si cum ar fi plutit pe un nor cenusiu, fruntea alba a varfului Methedras, ultimul din Muntii Cetosi. Scaldatoarea Entilor curgea dinspre codru catre ei, iute si ingusta acum, despicata de bancuri pana in strafunduri. Intr-acolo se indreptau urmele orcilor, venind dinspre coline. Aragorn isi plimba de cateva ori privirea scrutatoare de-a lungul darei dintre rau si codru, si vazu, departe, inecata in verdeata, o umbra, ca o pata intunecata ce se deplasa cu iuteala. Se arunca la pamant si asculta iar, incordandu-se. A laturi de el, Legolas deslusi insa, tinandu-si mana lunga si lina streasina la ochii lui de elf, ca umbrele si petele de culoare nu erau altceva decat o puzderie de siluete minuscule de calareti. Varfurile sulitelor pe care le purtau sclipeau in lumina zorilor, ca niste stelute de pe taramul celalalt. Departe, indaratul lor, se inaltau rotocoale subtiri de fum cernit. Peste campiile goale era atata liniste, incat Gimli auzea vantul prin iarba. - Cavaleri! striga Aragorn, sarind in picioare. O multime de calareti pe armasari iuti, care se indreapta spre noi. - Da, zise Legolas, sunt o suta cinci. Balai le este parul si lucitoare, sulitele. Capetenia lor e foarte inalta. Aragorn surase. - Ascutiti mai sunt ochii elfilor! zise el. - Ba mai mult, facu Legolas, pot sa-ti spun ca sunt cam la cinci leghe de noi. - De-or fi cinci sau de-o fi una, tot aia e, zise Gimli; n-avem cum scapa de ei pe taramul asta pustiu. O fi mai bine sa-i asteptam aici, sau sa ne continuam drumul? - O sa asteptam, spuse Aragorn. Sunt vlaguit, iar urmarirea noastra, oricum, a cam dat gres. Sau, hai sa zicem, ne-au luat-o altii inainte, pentru ca acesti calareti se intorc pe urmele lasate de orci. S-ar putea sa primim vesti de la ei. - Sau lovituri de sulita, adauga Gimli. - Vad trei sei goale, dar nici urma de hobbiti, spuse Legolas. - N-am zis c-o sa primim vesti bune, zise Aragorn. Dar cum or fi, bune sau rele, o s-asteptam aici."