Sorrell era un pragmatic. Pentru el, bucuria vieţii stătea în împlinire. Se mulţumea să vadă necunoscutul aşa cum vedea colinele cretoase în depărtare, fără a dori să le escaladeze. Pentru el, întreaga lume a simţurilor putea fi o iluzie, dar, când era vorba despre treburile omeneşti, se gândea că ele sunt reale. Importante sunt munca pe care o faci, idealul pe care ţi-ai propus să-l atingi, şi nu numai pentru tine singur. Important este să lupţi, să năzuieşti, să înduri, să-i iubeşti pe unii, să-i dispreţuieşti pe alții. Când lupta încetează, omul încetează să mai fie om. În definitiv, cine ar putea spune unde se sfârşeşte viaţa? Moartea ar putea însemna doar deschiderea unei uşi, mai ales pentru cei care au ajuns în pragul ei după o viaţă de eforturi îndârjite. Sau poate că moartea este asemenea unei site care lasă să treacă numai spiritele înalte, azvârlindu-le pe celelalte îndărăt, în grămada de gunoi...? Simţea că ajunsese la o maturitate și o linişte sufletească plină de îngăduinţă. Putea să se uite la o femeie fără s-o dorească. Banii pe care îi câştiga aveau pentru el un substrat spiritual: ei însemnau posibilităţi deschise pentru băiatul lui, aripi, arme, un scut împotriva umilinţelor. Întreaga sa viaţă se orienta după cealaltă, mai tânără, care se profila la orizont.
Cărți,multe cărți.
