Şi urletul cumplit de spaimă se ridică peste câmpuri din mii de piepturi odată. Lumea vânzolită, ca un orcan, sare peste frânghii, zbiară şi aleargă, nemaivrând să asculte de jandarmi, de piloţi şi de Stavrat. Sirena fluieră lung, a prăpăd. Automobilul salvării bate clopotul, care sună a sânge... „Trăsnit cu capul pe pământ, Toader deschide greu ochii. Îl doare ţeasta... ceafa... pieptul... – Du’ie..., şopteşte. Niciun răspuns. Întăreşte cu caznă grea: – Du’ie! N-auzi? Niciun răspuns. Iar în străfulgerarea otrăvită a bănuielii găseşte tărie să se dezlege de chingă şi iese morman cu gâtul frânt, să se culeagă din rămăşiţele lui, să se încordeze până la nebunie şi, împingând fuselajul, să se târască afară... – Du’ie Merişor! strigă şi anevoie se scoală, agăţându-se şi rezemându-se de avion. Apoi, deodată, glasul scade a plâns moale, înfrânt: Du’ie... Căci Merişor nu mai este nicăieri... Apă neagră şi cu duhlet greu se revarsă peste lume. Toate plutesc în nefiinţă, câmp, case, avion şi cer... Trupul s-a destrunat deodată. Nu mai este trup... Doar mugind înspăimântător şi înspăimântător de desluşit: – A căzut pe drum! Şi se sprijină pe avionul care pufneşte surd sub izbitura mânii grele, ca un sicriu sub cel dintâi bulgăre de pământ. – Ce vor oamenii iştia? se întreabă cu sleire creierul pierdut sub hăuieli de mijloc între stări. – Mă bat?... Iar printre palmele şi pumnii repeziţi, lumea urlă înainte fără rost, fără înţeles. – Costache! taie un cuţit de glas. Iar în ochii holbaţi ai tuturor creşte o mică arătare de iarbă, care goneşte împleticindu-se: – Nu vă dau voie să-l bateţi! Şi Merişor, cu glas încet, cu sprâncenele tresărite peste ochii trişti, care licăresc ciudat, când dedesubt le stau buzele albe tremurate de zâmbet, se opreşte în loc, lasă capul pe un umăr şi se uită lung la Toader... Şopteşte: – Ai aterizat aşa... ca să... pentru mine? Pieptul i se zbate sub scoarţa grea a hainei de piele. Şterge încetul firul de sânge prelins din nara străvezie a băiatului şi îşi uită mâna pe obrazul cel stors de vlagă. – Toa... Apoi nu se mai aude. Plânge... Două biete începuturi uriaşe, ale lumii care va să vie...”
Cărți,multe cărți.
