Liricizata, lumea mahalalei isi cere dreptul la viata prin vocea acestui scriitor coborat direct din umanitatea pe care o ilustreaza. G. M. Zamfirescu vorbeste in numele acestor oameni "ticalosi si murdari" prinsi in capcana unei "lumi fara sarbatoare in calendar", "aiuriti de mizeriile si loviturile unui destin pe care nu stiu sa-l induplece". "Puterea exceptionala de observatie" este viciata, uneori, de duiosia inecata in "efuziuni lirice" si "reflectii amare". In ciuda acestor deficiente stilistice, care ar fi putut muta interesul de la miez la coaja, Bariera ramane, cel putin prin Maidanul cu dragoste si Sfanta mare nerusinare, "biografia unei mahalale bucurestene" cu oameni vii, cu un repertoriu valoric propriu care nu se intersecteaza decat sporadic cu al centrului. Urmarind o serie de nuclee epice prezente chiar din primul volum, ramas in faza de ciorna si nepublicat in timpul vietii scriitorului, am evidentiat modul in care evolueaza scriitura romancierului. In spatiul generos al romanului, incapacitatea scriitorului de a comprima, "absenta privirii sintetice asupra realitatii" nu este suparatoare. Artificialitatea ar putea deriva din invesmantarea limbajului, infrumusetare justificata si prin unicitatea perspectivei narative. In schimb, la nivelul constructiei personajelor si al actiunii, teatralizarea se rezuma, in general, la cateva cazuri izolate. Lumea mahalalei se articuleaza treptat si coerent, iar scriitorul, prin vocea personajului-narator ne ghideaza in aceasta calatorie. Modul in care oamenii mahalalei se raporteaza la cele doua realitati definitorii, dragostea si moartea, devine osatura romanului ciclic. Refugiate in "marea nerusinare", sufletele strambe ale "mahalalei cu nume rusinos" sunt condamnate sa moara crancen. Viata nu este usoara nici pentru cei nascuti aici, nici pentru cei exilati sau decazuti, dar oamenii, cel putin unii dintre ei, incearca sa gaseasca sau sa pastreze "peticul alb al sufletului, prin dragoste".
Cărți,multe cărți.
