Sa speram ca va fi bine

O autofictiune tandra si emotionanta, care face radiografia obsesiva a durerii. - Kirkus Review In acest roman de debut, Carolina Setterwall rememoreaza intensitatea indragostirii si socul pierderii barbatului iubit. Carolina si Aksel s-au cunoscut la o petrecere, iar prima lor intalnire, plina de pasiune, s-a transformat intr-un joc al seductiei care a dus la intemeierea unei familii. Pentru a face putina ordine in haosul existential, Carolina descrie lunile de dupa moartea lui Aksel, iar insemnarile sale au acuratetea unui jurnal de bord. Cu o precizie de chirurg, ea dezvaluie detaliile vietii lor de dinainte de tragedie, incercand sa gaseasca o explicatie pentru destinul sau nefericit. Cand o noua iubire ii iese in cale, Carolina se trezeste ca ea insasi dovedeste atitudinea reticenta pe care Aksel a avut-o odata. Acum i se ofera sansa unui nou inceput ? dar oare va sti ea sa n-o iroseasca? Bazat pe evenimente reale, Sa speram ca va fi bine este un roman despre durere in toata confuzia ei brutala, dar si un roman despre timpul care vindeca. Setterwall refuza sa apeleze la acele artificii care ar aduce un plus de suspans povestii si descrie o experienta de viata cat mai veridic si mai necrutator cu putinta. - Daily Mail Sa speram ca va fi bine are ceva din atmosfera romanelor lui Karl Ove Knausgaard. Dar vocea Carolinei Setterwall e unica prin sinceritatea sa totala, prin capacitatea de introspectie iesita din comun. - Evening Standard Fragment din cartea "Sa speram ca va fi bine" de Carolina Setterwall "E prima data cand plec din cartier de cand m-am intors acasa dupa moartea ta. Sunt in metrou cu mama si cu fratele meu si azi mergem la Farsta Centrum. Ma simt de parca toata lumea ma priveste in metroul pe jumatate plin. Mai e putin si ajungem. Au mai ramas doar statiile Tallkrogen, Gubbangen, Hokarangen. Podeaua e gri. Ivan rade multumit cand fratele meu se joaca cu el si-i face ?cucu-bau". Minutele trec greu. Metroul pare sa se miste cu incetinitorul. Azi ma duc la terapeuta, aceeasi care m-a ajutat mai demult in legatura cu Ivan, cand zbiera din toti rarunchii si avea crize nervoase in fiecare seara, in primele sase sapta-mani de viata, si cand m-am dovedit chiar eu a fi un parinte ceva mai nevrotic decat as fi crezut. Terapeuta e de aceeasi varsta cu mine si e minunata. M-a ajutat foarte mult pana acum. Planul e ca ea sa ma ajute si de acum inainte. Una dintre prietenele mele, aceeasi care a pus la punct programul de vizita de la mine de acasa, a sunat-o in ziua in care ai murit. I-a cerut sfatul, fiindca ea ne cunoaste pe mine si pe Ivan si pentru ca e specializata in relatia dintre copiii de varsta mica si parinti. Au discutat despre care ar fi cea mai potrivita interventie pentru mine si au ajuns la concluzia ca cel mai bine era sa ma intorc la ea, chiar daca tocmai incheiaseram sesiunea de terapie. Acum, ca are programul mai liber, ma poate primi chiar astazi. I-a explicat prietenei mele ca e important sa vin repede. A spus ca va putea sa ma vada de acum inainte, daca vreau, pentru cat timp va fi nevoie."