Intuitia epica a autoarei, Adriana Ungureanu, sta in a nu face un roman de reconstituire arheologica directa, ci unul prin joc de oglinzi. Vedem o Iulie reflectata, multiplicata... prin alter-egoul (si aici expresia trebuie luata in sensul cel mai propriu, deloc metaforic) sau, personajul principal propriu-zis al romanului: Rebeca, naratorul, la inceput, abia o adolescenta, studenta in primul an, care, intr-o zi de vara, ajunge intr-un loc care detine o incarcatura stranie si incepe un nesfarsit sir de ?coincidente? (sincronicitati le-ar fi spus dupa cateva decenii Jung) care o apropie pe tanara din zilele noastre de Iulia, al carui spirit se convinge ca-l intrupeaza. Solutia narativa este incitanta, pentru a ocoli o facila apropiere livresca, o simpla reconstituire istorica. Ci urmarind o identificare existentiala, care se suprapune in fapt cu biografia naratoarei. Avem, in acest fel, cel putin doua niveluri ale constructiei narative: unul sa-i spunem fictional, menit sa ilustreze prezenta postuma a Iuliei, prin avatarul ei de azi si altul pur documentar... Celalalt palier al naratiunii, cel petrecut in zilele noastre, cuprinde cautarea, mersul literalmente pe urmele tinerei... Avem de-a face acum cu un roman documentar atent construit, care se imbina natural cu cel fantast... se citeste cu interes si satisfactia de a intra pe un taram care, fie de-l acceptam rational sau nu, ne intriga si ne starneste curiozitatea. La urma urmei, probabil ca pentru noi, astazi, literatura ramane singura cale de acces la acest alt plan al existentei. Este miza cautarii Rebecai pe urmele Iuliei... . - Christian Craciun
Cărți,multe cărți.
