În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor. Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei. În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an. Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş. Prin urmare, Dacia s-a născut în vremea în care Matia Corvin dorea să salveze ce se mai putea salva din moştenirea sa. Din moment ce timpul și împrejurările nu-i îngăduiau mai multe, regele plănuia, pe de o parte, să împartă Uniunea Polono-Lituaniană între el, Cavalerii Teutoni şi Ivan al III-lea și să ofere, pe de altă parte, Ungaria propriu-zisă Casei de Habsburg, câtă vreme lui Ioan Corvin îi rămâneau măcar Bosnia şi Croaţia, iar lui Ştefan al III-lea cel Mare Transilvania. Dacia a premers cu aproape un secol „luptele pentru supremaţie” dintre Sigismund Báthory şi Mihai Viteazul. Dacia este anterioară schimbărilor aduse de către Reformă, ea provenind din vremea în care creştinii din aceste părţi aveau numai două confesiuni creștine, cea latină, apuseană sau romană (statornicită ulterior drept „catolică”) şi cea greacă, răsăriteană sau bizantină (cunoscută apoi drept „ortodoxă”). Dacia vine din zilele în care – de prin 1498-1499 (când Maximilian I îl socotea pe Ştefan al III-lea stăpân peste „jumătate din Ungaria”) – călugării de la Putna îl pomeneau pe Matia, cel care-l „dăruise” pe Ştefan în „Ţara Ardealului”, în rând cu membrii familiei domneşti, şi ştergeau „înşelăciunea” făptuită de „latini” la „Florenţia” (adică la conciliul de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439). Dacia s-a înfiripat nu dinspre nord sau sud, ci dinspre vest şi est, în chip oarecum firesc, după ce, de dinainte ca Iancu de Hunedoara, tatăl lui Matia (nenăscut pe atunci), să se ridice, Roma încredinţase Sucevei viitorului ei „atlet” – ca și Iancu – Ştefan (şi el probabil încă nenăscut) pe creştinii de rit „grec” din părţile răsăritene ale Regatului Ungariei (1436).
Cărți,multe cărți.
