Psalmii in literatura romana

Intre analiza si sinteza, autoarea nu a optat, prioritar, pentru una dintre ele, le-⁠a alternat si nu a gresit, fiindca relevarea unei perspective de ansamblu (o descriere a modalitatilor specifice unui poet si o contextualizare a creatiei sale) se imbina cu placerea de a citi un text literar. O noua cercetare filologica despre evolutia psalmului in literatura romana (dupa aceea a lui Al. Andriescu) nu ar parea sa aduca surprize, daca ne gandim ca despre Dosoftei si Arghezi, numele cele mai importante care ne vin in minte cand vorbim despre psalmi in limba romana, s-⁠a scris mult si inteligent, documentar sau speculativ. Evident ca psalmul romanesc nu inseamna numai atat si evident ca psalmul insusi, ca specie literara, are nevoie de o noua discutie teoretica, pentru definitie si istoric. Nu istoria veche a psalmului (elucidata, in buna masura) constituie problema, ci istoria mai noua, moderna si postmoderna. De aici, din aceste ultime secvente temporale, vin surprizele placute ale cartii Ancai Tomoioaga, pentru ca poezia insasi, moderna si postmoderna, a simtit nevoia sa se reconecteze la traditia religioasa a psalmului, intr-⁠un context ce parea nefavorabil, ca acela al secolului XX si al incepututlui de mileniu III. De ce se intampla aceasta recuperare simptomatica este o problema majora ce merita discutata intr-⁠un context cultural mai larg, iar Anca Tomoioaga isi asuma aceasta interogatie. in cele patru capitole ale cartii, de dimensiuni variabile, in functie de anvergura temei avute in vedere, trei sunt marile probleme formulate si analizate cu multa atentie si perspicacitate: 1). Codul genetic al psalmului, in functie de "vocatia sacra a poeziei”, desemnata ca atare in primul capitol si dezvoltata in cel de-⁠al doilea prin delimitarile considerate necesare intre psalmul biblic si psalmul laic; 2). O vizionare, din perspectiva diacronica, a evolutiei psalmului romanesc, in capitolele 3 si 4, de la Dosoftei, trecand prin opera lui Macedonski, Arghezi, Blaga, Voiculescu si ajungand la stefan Aug. Doinas si Paul Aretzu, ca principalele repere, si extensiunea cronologica spre B. Fundoianu si Aron Cotrus, dar mai ales spre imediata contemporaneitate, cu psalmisti de toate calibrele; 3). in sfarsit, a treia problema esentiala, una careia nu-⁠i este rezervat un capitol special, pentru ca este implicita in toata cartea, priveste aplicatia unui criteriu axiologic, alegerea celor mai importante valori din domeniu, pentru a pune accentele trebuitoare si pentru a acorda spatiul cuvenit fiecarui autor in functie de valoarea estimata a psalmilor. Capacitatea disociativa a autoarei, sprijinita pe cele mai convingatoare argumente, este indubitabila si ea dovedeste o gandire critica matura, echilibrata, clarificatoare. Se pot urmari cu folos si vor putea fi retinute in exegeza disocierile dintre poezia religioasa, poezia mistica si poezia metafizica – pe de o parte, pe de alta, disocierile la fel de interesante intre poezia pura, poezia filosofica si poezia traditionalista. Dezbaterea despre vocatia sacra a poeziei are in fundal vechea idee, pregnanta in Evul Mediu, pana in perioada Renasterii, cand este progresiv destructurata, ca teologia este receptacolul tuturor artelor. Arta sau artele nu pot fi, in sensul lor originar, viabil si legitim, decat sacre sau, mai bine zis, legate de sacralitate. Evident ca, in drumul spre modernitate, artele au iesit din aceasta matca originara, resimtita in constrangerile ei, facand din desacralizare si demitizare un program umanist si apoi iluminist, din ce in ce mai individualist si mai inconformist in perioada romantica. Modernitatea si postmodernitatea sunt, dupa cum bine stim, demistificatoare intr-⁠un mod tot mai agresiv. Dar, ca reactie, se manifesta intr-⁠o tendinta pregnanta nostalgia originilor sacre, pierdute, diminuate sau instrainate. Istoria psalmului in literatura romana atesta acest fenomen de contra-⁠modernitate, pe care autoarea il releva ca atare. Industria postdecembrista a psalmilor e fateta derutanta a unei mode sau a unei recuperari formale. Cercetatoarea, desi nu-⁠si pierde cumpatul, se vede uneori excedata de acest fenomen si se misca nu fara o oarecare deruta printre psalmistii din ce in ce mai productivi, mai facili si mai plini de fervoare artificioasa. E spatiul in care simtul axiologic al autoarei si invocarea criteriilor codului genetic al psalmului rezolva partial problema. Ma intreb si eu, deodata cu autoarea, cui sa acordam mai mult credit ca psalmist, celor mai piosi sau celor mai sfidatori? Lui Dorel Visan? Martei Petreu? Aurei Christi? Sau altora? Celor mai fideli traditiei, ca simpli traducatori, dar dand dovada de virtuozitate in versificatie, precum Eugen Dorcescu si serban Foarta? Unde incepe creativitatea psalmistului modern, creativitatea care sa-⁠i confere deopotriva legitimitatea de psalmist si autenticitatea de poet? Raspunsul nu e usor de dat, iar Anca Tomoioaga, invingandu-⁠si sfiala, ca atunci cand analizeaza poemele Martei Petreu, se straduieste sa dea unul, cu gandul la traditia inalienabila a psalmului, care trebuie sa respecte un cod de continut mai degraba decat un cod al formei poetice fixe. Nu am nici o ezitare sa remarc nota de originalitate a interpretarilor, depistabila atat in modalitatea de discutie consacrata resurselor sacre ale poeziei si fondului biblic al psalmului, cat si in prezentarea minutioasa, in analizele sensibile si inteligente ale etapelor de evolutie a psalmului in literatura romana de la Dosoftei la Macedonski, de la Arghezi, Blaga si Voiculescu la stefan Augustin Doinas, Paul Aretzu si Marta Petreu. Subliniez cateva idei critice, in masura sa releve calitatile exegetei. Retin explicatia despre "impostura” lui Macedonski, ca psalmist, identificandu-⁠se eretic cu suferintele sau patimile lui Hristos: "Raportul de asumare a patimilor lui Hristos este aici inversat – comenteaza exegeta; poetul nu retraieste suferintele lui Hristos printr-⁠un martiriu crestin, nu merge spre Hristos pentru a impartasi ca un mistic aceste suferinte, ci se regaseste cu aroganta el insusi in aceeasi pozitie critica facand trimitere la indurarea acelorasi suferinte, nu cu finalitate mesianica, pentru ca nu salveaza pe nimeni, ci pentru propriul orgoliu”. intelegem astfel de ce psalmii macedonskieni sunt numiti, oarecum paradoxal, dar pe buna dreptate, "psalmii ego-⁠ului” sau, am mai putea spune, in aceeasi linie, psalmii unui egolatru, incapabili de smerenia crestina. Mai notez o interpretare privitoare la Arghezi, fixata intr-⁠o formulare inspirata: "Arghezi e un David reinventat, o replica moderna a psalmistului, iar psalmul sau o rugaciune a constiintei moderne, intesata totusi cu vorbe vechi de tamaie si liturghie”. Autoarea continua aici o idee a lui Marin Besteliu, criticul care crede cu tarie intr-⁠un Arghezi poet religios si transeaza aceasta discutie in acest sens. O observatie de alta natura, una de istorie literara, am de facut despre primul paragraf din capitolul dedicat psalmilor arghezieni: in recapitularea interpretarilor de critica literara dedicate psalmilor arghezieni nu se respecta cronologia, ordinea in care au fost atestate aceste interpretari fiind denaturata de reeditari: de pilda, volumul Argheziana al lui serban Cioculescu, aparut in 1985, cuprinde studii mult anterioare acestui an, unele apartinand interbelicului; identic este cazul lui Vladimir Streinu, citat dupa o reeditare din 1972. Opinia lui Nicolae Manolescu despre Arghezi, poet nereligios, citata dupa o sursa (un volum) din 2000 este mult mai veche, dinainte de 1989. Dar coruptia cronologiei de istorie literara este partial scuzabila de faptul ca autoarea incearca sa faca un bilant al dezbaterii si al confruntarilor dintre teza religiozitatii si teza nereligiozitatii psalmilor arghezieni, lasand in al doilea plan prioritatile, desi in acest fel se pierde dinamismul replicilor si al polemicii. Daca tot sunt la capitolul aspectelor discutabile, sa mai notez faptul ca nu m-⁠a convins apelul la peratologia lui Gabriel Liiceanu in interpretarea psalmilor arghezieni, desi e laudabila initiativa de a cauta alte repere, alte concepte (ca acela al limitei si al tentativei de depasire a limitei), intr-⁠o exegeza destul de obositoare prin repetitii (ma refer la critica literara, in ansamblul ei) cum este aceea acumulata in jurul psalmilor arghezieni. intre analiza si sinteza, autoarea nu a optat, prioritar, pentru una dintre ele, le-⁠a alternat si nu a gresit, fiindca relevarea unei perspective de ansamblu (o descriere a modalitatilor specifice unui poet si o contextualizare a creatiei sale) se imbina cu placerea de a citi un text literar (analize detaliate, cele mai detaliate consacrate psalmilor lui Arghezi, Doinas si Paul Aretzu, dar si altora, mai putin importanti in istoria speciei). Competenta filologica imbinata cu placerea cunoscatorului de a savura pe indelete subintelesurile, continuturile religioase si formele estetice ale psalmului, nu lipsesc din nicio pagina a cartii, dezvaluind o pasiune estetica dublata de o interogatie teologica atenta la nuante. Bibliografia critica utilizata ne demonstreaza amplul excurs exegetic pe care l-⁠a intreprins autoarea. Referintele critice, sintezele de istorie literara consultate, articolele de critica literara, psalmii glosati ne conving de seriozitatea si adecvarea preocuparilor Ancai Tomoioaga pentru subiectul ales. Sunt frumoase si relevante demonstratii de critica si istorie literara analizele desfasurate pe psalmii lui Dosoftei, la originile romanesti ale speciei, si aplicatiile interogative pe psalmii lui Arghezi, ca sa relev zonele de excelenta ale cartii. Relevanta interpretarilor Ancai Tomoioaga este incontestabila, ea marcand si un gest curajos de angajare exegetica intr-⁠o investigatie care sintetizeaza, cu eleganta si probitate filologica deosebita, cu finete si cu har, metamorfozele psalmului in literatura romana, in al carei context autoarea si-⁠a asumat cu generozitate un demers interpretativ pilduitor, care are meritul de a intersecta nu numai literatura cu religia, dar si teoria literara cu istoria literara, cu critica literara, in aplicatiile ei specifice, dar si alte domenii care tin de sintaxa intertextuala a temei. Sa speram ca din experienta acestui studiu filologic, meritoriu in toate compartimentele lui, va iesi mai mult decat un specialist in psalmi (ceea ce nu ar fi putin lucru) – va iesi un critic de poezie sau pur si simplu un critic literar. Am aceasta speranta si aceasta incredere. Iar de la debutantii in care am incredere astept sa schimbe subiectul (evident, dupa afirmarea prealabila si recunoasterea acestei afirmari), pentru a excela intr-⁠o noua cercetare filologica si pentru a-⁠si extinde astfel competentele. Psalmul romanesc beneficiaza de o aplicatie riguroasa, inteligenta si generoasa. Aprecierea globala a exegezei elaborate de Anca Tomoioaga ne ingaduie sa-⁠i evidentiem noutatea, seriozitatea argumentatiei si coerenta organizarii intregului edificiu. Sunt remarcabile documentarea stiintifica riguroasa, capacitatea de selectie a informatiei bibliografice, gandirea intregului intr-⁠o structurare proportionata, spiritul critic exersat cu finete si discernamant. Un critic nou aparu. Sa-⁠l salutam dupa merite