Jurnalul unei fete greu de mulţumit, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu. Această primă ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite, restituie publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele 28 de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiectoria unui destin meteoric. „Îmi zâmbeam adineauri în oglindă, gândindu-mă că praful şi pulberea se va alege din toată complicaţia asta care sunt şi care se cheamă om. Eu, ăsta, cu obsesia neantului şi a morţii, eu, ăsta, sentimental şi aiurit, eu, ăsta, care-mi izbesc fruntea de întrebări, care sunt în stare să-mi pierd zile întregi enervându-mă în jurul unui Sănduc sau privind-o pe Loi cum îmi dă în cărţi; eu, ăsta, care fac prăjituri şi citesc Leibniz, mă zbengui o zi întreagă cu bicicleta şi-mi număr melancoliile. Eu, ăsta, amestec de superficialitate şi adâncime, egal de pasionată şi de blazată în superficialitate, ca şi în adâncime. Eu… privesc (tot pasionat şi blazat) cum se cască Neantul, şi praful şi pulberea se va alege de mine. Şi singura întrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atâta importanţă acestui lucru. E şi asta o limită.“ Jeni Acterian face parte cu siguranţă din familia marilor intelectuali interbelici. I-a cunoscut personal, de altfel, pe cei mai mulţi: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian. Jeni Acterian (1916, Constanţa – 1958, Bucureşti), de fapt Eugenia Maria Acterian, sora lui Haig şi a lui Arşavir Acterian. A făcut primii ani de şcoală la Notre Dame de Sion în Bucureşti. A dat apoi examenele, inclusiv pe cel de bacalaureat, în particular şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, pe care o va încheia în 1940 cu o teză de licenţă pe o temă de logica matematică: Raţionamentul prin coerenţă. Autoarea tezei este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă în vederea unui doctorat la Sorbona (nu-şi va putea îndeplini promisiunea din cauza declanşării războiului) şi îi oferă un scurt voiaj la Paris, în compania colegilor de facultate Ion Frunzetti, Ştefan Popescu, Eleonora Costescu, Simion Stolnicu ş.a. Nevoită să-şi câştige existenţa, este ajutată de Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de subsecretar de stat la Finanţe, să se angajeze pe un post de referent la C.A.F.A. (Casa Autonomă de Finanţare şi Amortizare). Se înscrie după o vreme la Conservatorul de Artă Dramatică (1947), secţia Regie. Totodată, face asistenţă de regie pe lângă Marieta (sau Marietta) Sadova, soţia lui Haig Acterian, şi Liviu Ciulei la Teatrele Odeon, Municipal şi Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnota. Traduce piese din franceză şi engleză. După ce îşi ia diploma de regizor, părăseşte postul de la C.A.F.A. şi se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul Tineretului; regizează unele piese şi în teatre de provincie. Se căsătoreşte cu un tânăr actor, dar căsnicia cu el o dezamăgeşte în asemenea măsură încât se cufundă în ceea ce azi s-ar numi o depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă şi, rămânând într-o muţenie absolută, nu mănâncă şi nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o viaţă normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru. Se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă, şi moare în varstă de numai 42 de ani.
Cărți,multe cărți.
